Misterul răului

Gândirea contemporană face mari progrese înspre depăşirea modului dualist de percepere a realităţii. Oamenii de ştiinţă oneşti nu se mai bazează pe analiza şi percepţia realităţii plecând de la cele două principii antice care stau la temelia universului: binele şi răul, spiritul şi materia etc. Dimpotrivă, astăzi se vorbeşte tot mai mult de integralitatea lor. Mai exact, ni se explică că doar la suprafaţă existenţa se comportă ca realitate duală, dar aceste dualităţi izvorăsc dintr-un singur principiu creator şi au în ele tendinţa de integralizare prin voinţa şi libertatea omului.

 

Potrivit gândirii ortodoxe, dualismul antic este propriu filosofiilor care, pentru că (la nivel logic) nu pot împăca contrariile, au despărţit realitatea (la nivel ontic) în două. Însă Biserica dintotdeauna a mărturisit că Dumnezeu este unicul Creator, al tuturor celor văzute şi nevăzute, iar răul nu-i aparţine Lui (detaliat la: C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 5-19). Mai mult, teologhisirea Bisericii nu a vorbit despre lupta dintre Bine şi rău, ca luptă dintre două Principii Absolute, întrucât mărturiseşte răspicat un Singur Absolut, Atotputernic, Atoatecreator şi Atotţiitor în Trei Ipostase. Tensiunea celor două „realităţi“ se consumă doar la nivelul conştient al persoanelor create - îngeri şi oameni - întrucât doar la acestea se poate vorbi de voinţă mişcătoare către Binele neimpropriat şi neasumat prin datul ontologic. Practic, Biserica mărturiseşte că Dumnezeu le-a zidit pe toate bune şi foarte bune (Fc. 1, 31). În acelaşi timp, El a pus în fiinţele raţionale create, în persoane, libertatea de a alege binele în mod conştient. Deci, atât îngerul, cât şi omul au această libertate de a alege Binele, de a sta în comuniune cu El, iar binele lor suprem constă în alegerea continuă de a fi conform cu raţiunile în care le-a întemeiat Ziditorul.

 

Cunoaştem cu toţii că mai întâi îngerul (Lucifer) şi apoi omul (Eva şi Adam) nu s-au mişcat potrivit raţiunii după care au fost zidiţi, iar această libertate eşuată a dus la posibilitatea apariţiei răului în lume, prevăzută de Creator, dar nu predeterminată de El. Prin urmare, răul are existenţă de sine numai acolo unde există o alegere a lui în afara lui Dumnezeu, fiind legată direct de ipostasul îngerului sau al omului, singurii care pot alege altceva decât ascultarea şi relaţia cu Dumnezeu. De aici şi zicerea patristică după care răul nu are existenţă în sine, ci el este doar lipsa Binelui.

 

Deşi paradoxal, răul, această nepotrivită alegere a binelui, are o taină a lui, prin însuşi faptul că totdeauna este legat de firea existenţei bune. Mai întâi, alegerea răului în locul binelui nu atrage după sine anularea raţiunii bune după care orice făptură din univers a fost zidită de Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, alegerea greşită a persoanei create schimbă doar toposul (mişcarea), nu şi logosul (raţiunea) firii sale sau al lucrurilor întrebuinţate greşit (Capete despre dragoste (Întâia sută), Filocalia II, p. 128). Astfel, prin alegerea voită a răului, omul şi îngerul ratează atingerea ţintei finale pentru care au fost zidiţi. Adică, se modifică înaintarea de la bine la desăvârşire, dar nicidecum nu se poate anula fiinţa sau logosul existenţelor, care sunt ţinute şi preferate de Dumnezeu, indiferent de alegerile persoanelor create. Drept consecinţă, însuşi faptul existenţei şi al existenţei veşnice după fiinţă, precum şi neputinţa răului de a le distruge fac ca răul să capete şi el existenţă temporală şi veşnică, numai în măsura în care este prins în cercul alegerilor permanente ale fiinţelor care îl preferă.

 

Această îngemănare a binelui cu răul scoate în evidenţă o altă „taină“ a celui din urmă, aceea că niciodată răul nu este definitiv şi iremediabil. Mai bine zis, dacă, pentru a exista, răul are nevoie să fie ales, totuşi momentul alegerii lui poate deveni însăşi clipa inexistenţei lui, din simplu motiv că orice persoană care a ales răul poate oricând reveni asupra deciziei. Adică, poate în chiar clipa alegerii răului să se răzgândească, alegând Binele, care nu-l refuză. Aceasta pune în valoare gândul potrivit cu Adevărul că oricare ar fi căderea îngerului sau a omului, dacă libertatea lor se reorientează către Bine, atunci fiinţele lor se regenerează căpătând consistenţă din însăşi alegerea lor bună, mult mai multă decât se pierdea cu orice alegere greşită. (Va urma)