Mitropolitul Antonie Plămădeală - cu dorul Basarabiei și amintirea oamenilor

- O cronică la împlinirea unui veac de la nașterea sa -

„Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și‑au încheiat viața și urmați‑le credința.” (Evrei 13, 7)

Cuvântul Sfintei Scripturi ne îndeamnă să nu lăsăm uitării pe cei care au luminat drumul prin credință, slujire și puterea exemplului personal. Aducerea‑aminte este o datorie a recunoștinței.

În viața Bisericii, pomenirea celor care au slujit Altarul și au mărturisit credința în vremuri de încercare devine o formă de continuitate duhovnicească, o mărturie că lucrarea lor nu se încheie odată cu trecerea din această lume.

La împlinirea unui veac de la nașterea Mitropolitului Antonie Plămădeală, teolog, cărturar și ierarh cu preţioasă statură, se cuvine să readucem în atenție nu numai însemnătatea slujirii arhierești, ci și câteva dintre amintirile care îi descoperă chipul omenesc, prietenia și legătura statornică pe care a păstrat‑o cu oamenii și locurile întâlnite de‑a lungul vieții.

Există destine care poartă pecetea unei istorii diverse, cum a fost și cel al Mitropolitului Antonie, născut în Basarabia, într‑un ținut românesc asupra căruia istoria a așezat, în veacul trecut, hotare nedrepte și despărțiri dureroase. A venit apoi în ținuturile de dincoace de Prut, purtând cu sine amintirea locurilor natale, dar și doruri, neliniști și răni nevindecate. Granițele artificiale, întinse cândva cu sârmă ghimpată, nu au despărțit numai două teritorii, ci au sfâșiat familii, au risipit comunități și au lăsat în sufletele oamenilor o durere care putea fi greu măsurată.

Pentru cei care au cunoscut drama Basarabiei, Prutul nu a fost niciodată numai o apă, după cum hotarul nu a fost doar o linie pe hartă. A fost, pentru mulți, locul unei despărțiri și al unei așteptări, al unei nădejdi păstrate în taină și al întoarcerii mereu dorite. Mitropolitul Antonie a purtat aceasta în propria sa biografie, iar peregrinarea sa prin lume și prin slujirile Bisericii poate fi înțeleasă și ca o călătorie a unui om care nu și‑a uitat niciodată începuturile.

Cuvintele Psalmistului: „De voi uita Ierusalimul, uitată să fie dreapta mea!” (Psalmul 136, 5) pot deveni, prin analogie, o cheie de înțelegere a fidelității față de locurile natale și față de rădăcinile sufletești. Nu este vorba doar despre nostalgia unui pământ, ci despre păstrarea identității și a memoriei care nu pot fi anulate prin hotărâri omenești.

L‑am cunoscut pe Mitropolitul Antonie Plămădeală mai ales prin intermediul unor maici care făcuseră parte din obștea Mănăstirii Râșca înainte de anul 1959, când măsurile regimului comunist, concretizate prin Decretul nr. 410, au provocat o gravă tulburare în viața monahală din România. Numeroase persoane au fost silite să părăsească mănăstirile, iar unele dintre ele și‑au găsit așezare la Fălticeni, purtând în suflet amintirea anilor de viețuire și rugăciune din obștea în care își închinaseră viața lui Dumnezeu.

Printre aceste amintiri se afla și aceea a ierodiaconului Antonie Plămădeală, care fusese profesor la școala monahală de la Mănăstirea Râșca. Pentru maicile care îl cunoscuseră atunci, el nu era numai ierarhul ajuns în demnități înalte ale Bisericii, ci și omul apropiat de obștea lor, de preocupările și viața lor duhovnicească.

Legătura nu s‑a întrerupt. Mitropolitul a revenit de câteva ori la Fălticeni, iar într‑una dintre aceste împrejurări le‑a vizitat în casa de pe strada Ion Dragoslav, pe maicile Epraxia și Antonia, surori după trup și după duh. Ele mi‑au vorbit adeseori despre Mitropolitul Antonie, despre anii tinereții și bucuria reîntâlnirilor cu cel care păstrase amintirea obștii de la Râșca.

Erau mărturii pline de căldură. În ele nu se vorbea despre demnități, ranguri sau realizări academice, ci despre un om pe care îl cunoscuseră în anii tinereții și pe care îl regăseau, după trecerea timpului, în slujirea Bisericii. O asemenea continuitate a relațiilor este, poate, una dintre cele mai frumoase mărturii ale caracterului unui om.

În anii tinereții am avut prilejul să le însoțesc la Sibiu, într‑o vizită la Reședința mitropolitană. Se afla acolo o maică, fostă viețuitoare a Mănăstirii Râșca. Am înțeles atunci că trecutul acestor nevoitoare nu se încheiase odată cu plecarea din mănăstire. Îl purtau în suflet și îl împărtășeau cu discreția și demnitatea celor care au cunoscut încercarea, dar nu au pierdut nădejdea.

Aceste întâlniri mi‑au oferit prima apropiere adevărată de personalitatea Mitropolitului Antonie. L‑am cunoscut mai întâi prin memoria altora, prin cuvintele maicilor care păstraseră amintirea unei perioade din viața lor și a unui om care le rămăsese apropiat.

Un alt moment deosebit de important a fost reîntâlnirea mea cu Mitropolitul Antonie la sfințirea Mănăstirii Râmeț. Era anul 1992. În atmosfera acelei mari sărbători bisericești, am avut prilejul unei convorbiri cu Mitropolitul Antonie, care m‑a întrebat despre familia Lovinescu.

Întrebarea mi‑a descoperit încă o dată atenția pe care o acorda oamenilor și memoriei culturale și bisericești a Moldovei. Familia Lovinescu era cunoscută nu numai în literatura română, ci și prin legăturile sale cu viața spirituală a ținutului. În anii 1950, avocatul și scriitorul Vasile (Lala) Lovinescu fusese de folos obștii duhovnicești conduse de Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, într‑o perioadă în care solidaritatea dintre oamenii credinței avea o însemnătate aparte.

Mitropolitul Antonie s‑a arătat deosebit de bucuros de veștile pe care i le‑am împărtășit, îndeosebi despre Steliana Lovinescu, ultima reprezentantă a familiei, aflată atunci la o vârstă venerabilă.

Am descoperit, de altfel, că ierarhul păstrase o aleasă prețuire față de scriitorul Vasile (Lala) Lovinescu. La moartea acestuia, în anul 1984, îi dedicase câteva rânduri în paginile publicației „Telegraful Român”. În împrejurările acelui timp, mărturia unui ierarh despre un om de cultură avea o semnificație aparte. Era un gest de recunoaștere și respect, dar și o dovadă că memoria celor care au slujit cultura și viața spirituală nu trebuie lăsată pradă uitării.

Dintre mărturiile care mi‑au îngăduit să descopăr dimensiunea umană a Mitropolitului Antonie Plămădeală, una ocupă un loc cu totul aparte. Corespondența sa cu familia preotului Petru Ciobanu și a preotesei Angela din localitatea Slatina, de lângă Fălticeni, aflată în vecinătatea strălucitei ctitorii a lui Alexandru Lăpușneanu a rămas peste veacuri o adevărată mărturie de neclintit.

Într‑o zi, familia preotului Petru Ciobanu mi‑a încredințat o adevărată comoară: câteva sute de scrisori și vederi trimise de Mitropolitul Antonie din diferite locuri ale lumii. Mi‑au încredințat documentele cu rugămintea de a le publica, înțelegând că ele depășesc prin valoarea lor granițele unei arhive de familie și pot deveni mărturie importantă pentru istoria Bisericii și a culturii românești.

Mărturisesc că am întâlnit foarte rar o corespondență de asemenea amploare și consistență între un ierarh și un preot de mir. Nu avem de‑a face cu simple felicitări sau cu schimburi epistolare protocolare, ci cu o relație de prietenie statornică, în care se întâlnesc încrederea, afecțiunea, preocupările intelectuale și comuniunea duhovnicească.

Scrisorile și vederile alcătuiesc o adevărată cronică a unei prietenii. Ele păstrează ecoul călătoriilor, al întâlnirilor cu personalități bisericești și culturale, al preocupărilor teologice și al unor întâmplări care, privite astăzi, dobândesc valoarea unor documente de istorie eclesială.

Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre rostul comuniunii dintre oameni, spune: „Nimic nu este așa de propriu firii noastre decât a fi în comuniune unii cu alții, a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții”. Acest adevăr patristic luminează în chip deosebit relația dintre Mitropolitul Antonie și familia preotului Petru Ciobanu. Deși despărțiți uneori de distanțe mari și de responsabilități diferite, ei au rămas uniți printr‑o prietenie care nu avea nevoie de justificări și nici de convenții.

Într‑un asemenea dialog, demnitatea arhierească nu a constituit o distanță, ci un prilej de apropiere și încurajare. Ierarhul nu a uitat familia unui preot dintr‑o localitate suceveană, iar preotul și preoteasa au primit această prietenie ca pe un dar prețios.

Prin mijlocirea Mitropolitului Antonie, familia preotului Petru Ciobanu a avut bucuria de a primi în casa sa personalități de prim rang ale vieții bisericești și culturale. Între acestea se numără Sfântul Preot Dumitru Stăniloae, care a vizitat Slatina de câteva ori, precum și teologul francez Olivier Clément.

Au poposit acolo ierarhi, preoți și monahi, între care Sfinții Cuvioși Cleopa și Paisie, dar și Sfântul Sofian Boghiu, care a pictat biserica din localitatea Slatina. La vremea respectivă, prin intervenția lui Antonie Plămădeală, Episcop‑vicar patriarhal, s‑a putut realiza asemenea legătură cu marele duhovnic și iconar.

Astfel, o localitate de lângă Fălticeni, o biserică și o familie de preoți deveneau locul unor întâlniri deosebite. În jurul lor se adunau personalități care au marcat teologia, spiritualitatea și cultura românească și europeană. Nu era numai o întâlnire între oameni de cultură, ci o comuniune în care prietenia, credința și ospitalitatea dobândeau un înțeles profund creștin.

Cuvântul Apostolului Pavel: „Iubiți‑vă unul pe altul cu iubire frățească; în cinste, unii altora dați‑vă întâietate” (Romani 12, 10) poate fi socotit o adevărată mărturie despre felul în care se zideau asemenea relaţii. Prietenia nu era întemeiată pe lucruri trecătoate, ci pe prețuirea persoanei, pe dragostea frățească și bucuria de a împărtăși darurile primite de la Dumnezeu.

Unul dintre pilduitoarele momente ale prieteniei s‑a petrecut cu puțin timp înainte de trecerea Mitropolitului Antonie la cele veșnice. Aflat într‑o stare de sănătate greu încercată, fiind nevoit să se deplaseze cu ajutorul unui scaun cu rotile, ierarhul l‑a vizitat pe prietenul său, preotul Petru Ciobanu, și i‑a dăruit un veșmânt.

Gestul avea o frumusețe aparte. Veșmântul oferit unui preot nu era numai un dar material, ci și o mărturie a unei comuniuni sufletești, poate chiar un semn al recunoștinței pentru anii de prietenie și apropiere.

Atunci, din scaunul în care se afla, Mitropolitul Antonie le‑a spus prietenilor săi cuvinte care au rămas neuitate: „Voi nu veți muri niciodată, iar dacă veți muri, veți muri tineri”.

Un cuvânt spus cu tandrețe, dar și o mărturisire despre tinerețea sufletească a celor care nu încetează să iubească, să spere și să păstreze bucuria comuniunii. În apropierea propriului sfârșit pământesc, Mitropolitul Antonie vorbea despre tinerețe și despre nemurirea unei prietenii.

Sfântul Apostol Pavel, privind retrospectiv asupra propriei sale slujiri, mărturisea: „Lupta cea bună m‑am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (II Timotei 4, 7). Cuvintele pot însoți, cu nădejde, evocarea unui ierarh care și‑a închinat viața slujirii Bisericii și care, în pofida încercărilor, a continuat să cultive legături de prietenie, să scrie, să călătorească și să împărtășească din darurile sale.

Privind această bogată corespondență, mă gândesc la o operă realizată pe parcursul unei jumătăți de veac. Pagini prețioase pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române și pentru memoria culturală a Moldovei. Câte mărturii se află în aceste scrisori! Câte întâlniri, reflecții, întâmplări și chipuri ale unor oameni care au slujit Biserica în vremuri dificile!

O asemenea corespondență merită cercetată, analizată istoriografic și valorificată cu atenție.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre rostul pomenirii celor adormiți și despre nădejdea învierii, amintește că locul în care sunt așezate trupurile celor plecați nu este un loc al dispariției definitive, ci al așteptării învierii. Cimitirul este numit astfel loc de odihnă, tocmai pentru că aceia adormiți întru Domnul nu sunt socotiți pierduți, ci aflați în așteptarea vieții celei veșnice.

Această perspectivă a Bisericii dă și evocării o semnificație aparte. Nu ne întoarcem la trecut numai pentru a reconstitui o biografie, ci pentru a mărturisi că lucrarea celor care au slujit lui Dumnezeu și oamenilor continuă să rodească prin amintirea, învățătura și faptele lor.

La un veac de la nașterea Mitropolitului Antonie Plămădeală, se cuvine să privim spre întreaga sa osteneală. A păstorit Biserica în vremuri grele, a cunoscut încercările unei istorii apăsătoare, a purtat responsabilități importante și a lăsat în urmă o operă teologică și culturală care merită cercetată și cunoscută de noile generații.

Dar, dincolo de toate acestea, rămâne omul. Omul care nu a uitat Basarabia, care a păstrat legătura cu maicile de la Râșca, care a întrebat cu interes despre familia Lovinescu, care a scris sute de scrisori unui preot de mir din comuna Slatina și care a adus în casa acestuia personalități de seamă ale Ortodoxiei românești și europene.

Toate aceste amintiri alcătuiesc o cronică a unei vieți privite dinspre oameni. Sunt mărturii care completează paginile biografiei oficiale și ne ajută să înțelegem mai bine complexitatea unui ierarh care a știut să îmbine demnitatea slujirii arhierești cu apropierea sufletească față de cei pe care i‑a întâlnit.

Într‑o lume în care timpul grăbește uitarea, Biserica are datoria de a păstra memoria slujitorilor săi și de a transmite generațiilor viitoare nu numai datele unei istorii, ci și duhul oamenilor care au făcut această istorie.

Mitropolitul Antonie a fost un călător. A venit din Basarabia, a străbătut ținuturile românești și a cunoscut lumea, purtând pretutindeni cu sine dorul unui pământ și amintirea unor oameni. A trecut prin locuri și vremuri, a întâlnit personalități și destine, dar a știut să se întoarcă, prin scrisori și prin vizite, la cei care îi rămăseseră apropiați.

Nădăjduim că lucrarea, osteneala și alergarea sa întru slujirea Bisericii i‑au fost răsplătite de Milostivul Dumnezeu, iar pomenirea sa va rămâne în inimile celor care l‑au cunoscut și ale celor care vor descoperi, prin scrierile și mărturiile sale, frumusețea unei făpturi de profundă trăire.

„Fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească‑se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei.” (Apocalipsa 14, 13)