Mitropolitul Dosoftei - primul poet român

„Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta este: de a fi oferit în Psaltire, pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească“, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Îmbogăţirea limbii, apelul la poezia populară, formarea unei topici noi, organizarea unui nou sistem de rime sunt măsuri variate ale mitropolitului care a tradus cartea „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cum au putut mai frumos“, „ca să poată trage hirea omului către cititul ei.“ Efortul către constituirea unei limbi poetice avea deci drept scop, din punctul de vedere estetic, atragerea omului către lectură, un fel de seducţie din punctul de vedere literar (ca să folosesc un termen al lui Gabriel Liiceanu).

Traducerea în limba română era un act misionar, literatura fiind folosită pentru a învăţa pe alţii: „În biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiască, ca şi pe alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă“, afirma mitropolitul Dosoftei. Pe lângă scopul altruist al literatului, trebuie să accentuez că rodnicia unei limbi vine din bogăţia unui suflet care se află în proximitatea frumuseţii, a Celui care Singur cultivă şi face să crească ogorul limbii. Bogăţia de imagini şi de sentimente umane este subliniată şi de Nicolae Manolescu, vorbind despre „gama care cuprinde suavul, grotescul, delicateţea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, pamfletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentenţiosul, plângerea ori bucuria.“ Varietatea de stări, completitudinea viziunii şi a atitudinilor este o caracteristică a literaturii religioase. Scrierile laice vor pretinde doar una sau câteva caracteristici, merg pe o singură linie, negând chiar carcaterul unitar al modulărilor stărilor umane. Lipsind perspectiva integratoare, ulterior vom regăsi ori doar grotescul, ori doar muzica, ori doar hula. Toate acestea vor pretinde caracterul inovator propriu, negând acumulările anterioare literare ca şi cum punctul de început al artei s-ar fi mutat în prezent.

S-a mai discutat despre lipsa spiritului tragic, despre lipsa sfâşâierilor lăuntrice şi a angoasei individualiste la Dosoftei. Criza valorilor umaniste ale Renaşterii a dus la o împletire între tenebre şi străluciri, dar Dosoftei era considerat „un medieval cuminte, înţelept, resemnat.“ Şi atunci ne-am putea întreba: dacă începutul literaturii noastre nu are nici o legătură cu spiritul secolului al XX-lea, spirit negativist, individualist şi care-şi asumă cu sinceritate angoasele, ce mutaţii au putut duce la o altfel de li-teratură, ce mărturiseşte o altă percepţie a lumii? Poezia lui Dosoftei s-a inspirat din poezia populară, care mărturisea acelaşi spirit lipsit de tra-gism, spiritul religios prin excelenţă.

Împăcarea cu sine, pacea interioară, înălţimea duhovnicească a mitropolitului sunt redate şi de poetul Ion Pillat: „Patriarhal, în cârjă, se-nalţă Dosoftei./ Păienjenişul vremii cu mâini uscate rupe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Şi barba pieptănată pe piept i se desface,/ Şi dreapta şi-o ridică în biblic semn de pace.“

Nicolae Manolescu face observaţia că românii secolului al XVII-lea nu sunt atinşi de duhul apusean şi acesta este motivul pentru care angoasa lipseşte din scrierile româneşti din perioada aceea. „Varlaam şi Descartes îşi publică operele capitale în acelaşi timp, dar ei trăiesc pe planete cultu-rale diferite.“ Nici o legătură, deci, între duhul ortodox mărturisitor, rădăcina scrierilor noastre literare, şi cultura laică apuseană, care mărtu-riseşte angoasa şi individualismul.

 

Dialogul cultural este foarte necesar acum, când oamenii vor simţi nevoia acută de a-şi găsi identitatea. Miza dialogului este foarte mare, întrucât spulberarea identităţii nu este firească şi o cultură nihilistă nu ne caracterizează, nu va putea să se menţină mult timp. Omul are sădită în firea lui dorinţa de a căuta, de fi fericit, de a se regăsi pe sine. Rămâne Bisericii iniţiativa luptei pe plan cultural, cu armele Duhului.

Mitropolitul Dosoftei poate fi luat drept model. Aşa cum îl descrie Neculce în Letopiseţ, „acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela.“