Mitropolitul Nicolae Mladin: patru decenii de la mutarea în veșnicie

Profesor savant, predicator de renume și ­ierarh cărturar, fiul cel vrednic al Abrudului și-a înscris numele în galeria de aur a vieții bisericești sibiene din secolul trecut. Chipul său a rămas o rază de lumină nestinsă în sufletul preoțimii ardelene, iar scrierile ce-i poartă semnătura constituie un izvor de ­teologie autentică.

Mitropolitul Nicolae Mladin s-a născut în ultima lună a anului 1914, în patria lui Avram Iancu din Munții Apuseni. Despre părinții săi, Letiția și Gheorghe Mladin, își amintea cu nostalgie: „Am fost o familie săracă cu trei copii. Tata mi-a sădit în suflet dragostea de muncă, iar mama mi l-a luminat cu nădejdile credinței”. Fiind apropiat sufletește mai mult de mamă, peste ani, o evoca astfel: „Glăsuiau în mine rugăciunile cu care îmi plămădise sufletul mama. Ea spunea că m-a cerut lui Dumnezeu, prin rugăciuni”.

Dedicarea întru totul slujirii lui Dumnezeu

La începutul Primului Război Mondial, familia Mladin a fost nevoită să se mute la Hunedoara, iar fiul lor a urmat Liceul de Stat din Petroșani (astăzi, Colegiul Național „Mihai Eminescu”), obținând bacalaureatul la Deva. În pragul alegerii unui drum în viață ar fi putut opta pentru o funcție confortabilă într-un sistem birocratic, însă năzuințele sale sufletești erau altele. Fiind o fire contemplativă, însetată de adevăr și cu deschideri spre cunoașterea tainelor adânci ale vieții, a ales să urmeze teologia. Probabil, și din dorința de a avea bursă, căci tatăl său murise între timp în mină. A studiat doi ani la Chișinău și Oradea, apoi la Facultatea de Teologie din București.

Creionând într-o autobiografie hotărârea cu care s-a dedicat întru totul slujirii lui Dumnezeu, amintea și de părinții săi spirituali. În capitala Basarabiei, a fost fascinat de prelegerile captivante ale profesorului Gala Galaction și ale fraților Cicerone și Valeriu Iordăchescu. La București, în schimb, a audiat cursurile părintelui Ioan Mihălcescu, Petre Vintilescu și ale academicianului Nichifor Crainic, cel care i-a coordonat și lucrarea de licență. Dar adevăratul său părinte spiritual a rămas Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu.

După ce s-a așezat cu traiul la mănăstirea voievodală de la Sâmbăta de Sus, alături de Sfinții Serafim Popescu și Arsenie Boca, fratele Nicolae a fost remarcat de „ctitorul de oameni” Nicolae Bălan, care l-a trimis să aprofundeze teologia peste hotare.

Revenind în țară, a intrat în cler și a fost încadrat ca profesor la Institutul de Grad Universitar din Sibiu, unde a predat cursuri de Teologie Morală vreme de aproape două decenii și jumătate. În același timp, având și darul condeiului, i-a fost încredințată conducerea Telegrafului Român, ziar pe care l-a slujit cu dăruire.

În data de 4 iunie 1967, arhimandritul dr. Nicolae Mladin a fost înălțat de Colegiul Electoral Bisericesc la demnitatea de Mitropolit al Ardealului, iar această alegere a fost așteptată de preoții ardeleni, căci îl socoteau ca unul dintre cei mai pregătiți teologi ai vremii. Slujirea sa mitropolitană a fost conturată într-un elogios articol de către părintele Mircea Păcurariu, în volumul Cărturari sibieni de altădată. Urcând pe scaunul șagunian, vlădica Nicolae a hirotonit peste două sute de clerici pentru parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului și Alba Iuliei; a predicat cu înflăcărare Evanghelia de la amvonul catedralei ctitorite de predecesorul său, Ioan Mețianu; a publicat studii de morală, predici și cărți cu conținut istoric; a stabilit relații bilaterale cu reprezentanții Bisericilor Ortodoxe surori și ai altor culte creștine, încât urbea transilvană așezată pe valea Cibinului a devenit gazdă primitoare; nici filantropia nu a dat-o uitării, căci a oferit ajutoare substanțiale celor încercați de furia apelor. Și câte ar mai fi de spus...

Retragerea la mănăstire

Din păcate, după doar un deceniu și jumătate de păstorire, a fost silit să demisioneze și s-a retras la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus. Fiind împresurat de boală și apropiindu-se de amurgul vieții, nu cred că l-a tulburat gândul plecării din lumea aceasta, ba mai mult, consider că și-a adus aminte de cuvintele pe care le-a rostit în tinerețe, de la catedră și amvon, cu atâta însuflețire: „Cel ce trăiește în Dumnezeu nu se teme de moarte, pentru că el a biruit, a depășit moartea încă în viață fiind. Pentru el mormântul este glia învierii, este cămara nunții cu Hristos, cu Veșnicia”.

Nu întâmplător Dumnezeu l-a chemat în cereștile lăcașuri la sărbătoarea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, pe 1 iunie 1986, pentru că vlădica Nicolae al Ardealului a fost un om drept înaintea cerului; a dus o viață martirică prin toate șicanele pe care i le-au făcut regimul comunist și unii apropiați, iar dimensiunea filosofică a fost o constantă în bogata sa operă teologică.

Astăzi, la patruzeci de ani de la plecarea pe tărâmul veșniciei, colbul uitării nu i-a umbrit amintirea. Ea a rămas vie și roditoare în inimile celor care l-au cunoscut, căci încă sunt în viață clerici care l-au avut profesor și au primit preoția prin mâinile sale.

„Un om de care s-au bucurat oamenii”

Expresia „un om de care s-au bucurat oamenii” aparține fostului său student, arhimandritul Teofil Părăian, care spunea despre părintele Mladin că i-a intrat la inimă pentru veșnicie, iar gândurile sale de prețuire curate s-au concretizat în paginile luminoase pe care i le-a închinat. Evocând momentul primei întâlniri, a consemnat: „Întâlneam în el nu numai pe omul despre care știam că, până la acea vreme, a scris mai multe cărți de zidire sufletească, nici numai pe profesorul și predicatorul despre care vorbeau mulți cu admirație, ci mai ales pe omul binevoitor, cu o fire veselă, deschisă, gata să răspândească în jurul său bucurie și veselie”.

Ceea ce l-a caracterizat în mod deosebit a fost deschiderea către semeni. În calitate de profesor, cobora de la înălțimea catedrei pentru a fi alături de studenți: „știa să și-i apropie prin felul său de a fi, prin sfaturile pe care le da, prin sprijinul material acordat celor pe care îi știa în necazuri; de multe ori unii îi cereau chiar bani împrumut pentru biletul de tren, la plecarea în vacanță, și îi servea bucuros pe toți”.

Momentul chemării la episcopat a fost surprins de un cronicar, azi membru al Sfântului Sinod. „Ardelenii au primit cu mare bucurie vestea alegerii. Era un mare triumf. Tronul eclesial al Ardealului a fost slăvit de oameni cu înaltă carte și trăire religioasă și socială, deo­potrivă. Adică trebuia să fii un om deplin, complet”, așa s-a prezentat înaintea transilvănenilor și teologul savant Nicolae Mladin.

Ca ierarh a rămas la fel, blând, înțelegător cu neputințele omenești și adevărat părinte, „când un preot avea probleme de disciplină și era reclamat de credincioși, înaltul Nicolae îl chema la Mitropolie și îl invita la masă cu el. În timpul mesei îl dojenea cu blândețe, cu iubire și îl ruga să se îndrepte, încât preotul acela izbucnea în lacrimi și își cerea iertare”. Chiar și atunci când unii colaboratori îi pricinuiau disconfort, probabil constrânși de autoritățile comuniste, se întreba retoric: „Cui am făcut eu rău?!”.

Maica Domnului: prototipul mamelor creștine

Pentru că anul 2026 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre „Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar”, am găsit de cuviință, ca o expresie a aducerii în prezent a cugetărilor sale teologice, să spicuiesc câteva repere mariane și aspecte privitoare la mama creștină din opera ce a ieșit de sub condeiul său.

Este îndeobște cunoscut faptul că eruditul mitropolit avea o evlavie aparte față de Maica Domnului, pe care a cinstit-o cu multă tragere de inimă pe tot parcursul vieții. În una din multele predici pe care i le-a închinat, a teologhisit: „E desăvârșirea fecioriei și desăvâr­șirea maternității. Dacă fecioria o înalță peste toate fecioarele, calitatea de Maică a lui Dumnezeu o ridică peste toată făptura. Ea e piscul doririlor umane care întâmpină cerul și-l coboară pe pământ”.

În spirit poetic și cu valențe filosofice, a portretizat-o în cele mai frumoase expresii: „lacrima de milă a lui Dumnezeu față de lume”, „chipul cel mai luminos din copilăria lui Iisus”, „curcubeu divin”, iar pentru a reliefa și rolul de mijlocitoare înaintea Tronului Sfintei Treimi, mai amintește despre „iubirea ei de mamă care învăluie toată lumea într-o lumină de milă”, dar și faptul că „prin ea fața lui Dumnezeu îndreptată spre lume este milă și îndurare”.

Aducând în plan concret aceste iradieri de lumină, făcea referire la mamele creștine, care se cuvine să o aibă drept model pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cu noblețe duhovnicească le îndemna să privească cu luare aminte la cei treizeci de ani pe care Domnul Iisus Hristos i-a petrecut sub oblăduirea și iubirea jertfelnică ale Maicii Sale. Recunoscându-le eforturile tainice, lacrimile necontenite și zbuciumul de zi cu zi, așază la inimile lor misiunea divină pe care o au de îndeplinit din momentul în care dobândesc un prunc: „Creșteți-l cu adevărat ca pe un fiu al lui Dumnezeu, nu ca pe un fiu de carne și țărână”.