Mitropolitul şi Domnitorul, ziditori de cultură ortodoxă
Sfinţii Antim Ivireanul şi Constantin Brâncoveanu au primit de la Dumnezeu pentru jertfa lor faţă de Hristos şi poporul român cununa de martir. „Această conlucrare, această armonie roditoare dintre cei doi este cea mai luminoasă, cea mai plină de rod din toată perioada Evului Mediu şi chiar a istoriei moderne a Ţării Româneşti. Niciodată, cel puţin în Ţara Românească, nu a avut loc o aşa explozie de promovare a Ortodoxiei şi sprijinire a culturii româneşti ca atunci, în perioada brâncovenească. Şi consider, de asemenea, că nici Sfântul Constantin Brâncoveanu nu ar fi atins strălucirea pe care o are azi fără Mitropolitul Antim, şi nici Sfântul Antim Ivireanul nu ar fi sporit în lucrarea sa pastoral-misionară fără Vodă Brâncoveanu. Aşa încât, deoarece de la început ei s-au pus în slujba Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc, au şi pătimit cu smerenie şi răbdare multă, primind până la urmă cununa de martir de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru această jertfă şi mărturisire deplină a lor“, spune arhim. Mihail Stanciu, de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
Preacuvioase părinte arhim. Mihail Stanciu, de ce conlucrarea dintre Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu şi Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul este un exemplu de urmat pentru relaţia dintre Biserică şi Stat?
Putem observa de la bun început că amândoi au avut acelaşi destin, aceeaşi chemare la a păstori turma lui Hristos de pe meleagurile Ţării Româneşti, unul având sceptrul împărăţiei, iar celălalt cârja arhierească. Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost ales domnitor de divanul Ţării Româneşti, la sfatul fostului Voievod Şerban Cantacuzino, deşi el nu voia. El era mare logofăt sau primul ministru în vremea predecesorului său la domnie. Sfântul Antim Ivireanul, de asemenea, a fost ales episcop şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti conform dorinţei Mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, ocrotitorul lui. Amândoi au lucrat şi conlucrat la promovarea credinţei şi a culturii ortodoxe vreme de un sfert de veac şi amândoi şi-au încheiat martiric viaţa.
Însă trebuie să precizăm un lucru care nu se ştia: relaţia lor a început pe la anii 1690 în Ţara Românească, nicidecum la Constantinopol, aşa cum presupuneau majoritatea cercetătorilor până acum. În ultimele noastre cercetări făcute la Arhiva Metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol, am descoperit că Sfântul Antim Ivireanul a venit pe meleagurile româneşti mai întâi în Moldova. Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Nottara, spune într-o scrisoare către boierul Ianache Văcărescu că Antim a fost răscumpărat de Patriarhul Dositei Nottara din robie şi devenit aghiotafit, adică monah la Sfântul Mormânt, apoi a fost trimis la Mănăstirea Cetăţuia de la Iaşi, unde a şi devenit egumen, şi de acolo, pe la anii 1790, a venit în Ţara Românească, să deprindă sau să-şi desăvârşească mai degrabă meşteşugul tiparului la fostul Episcop de Huşi, Mitrofan, care a devenit în 1691 episcop la Buzău. „Aici, în ţara noastră, aflându-te şi văzându-te şi cercetându-ţi ascuţita minte, Prealuminatul nostru domn Constantin Brâncoveanu te-a socotit vrednic de păstorire…“, spune Mihail Iştvanovici către Sfântul Antim în prefaţa Molitfelnicului tipărit la Râmnic în 1706, arătând că aici, în Ţara Românească, domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a întâlnit pe ieromonahul Antim. Deci, în Bucureşti a început prietenia lor roditoare mai mult decât toate alte relaţii de colaborare între Biserică şi Stat din perioada medievală. Epoca brâncovenească a fost o epocă de armonie şi de mare rodire culturală şi spirituală, de linişte politică atât faţă de vrăjmaşii cei din afară, cât şi faţă de revoltele interne, de nemulţumirile oamenilor.
Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a susţinut deplin, nu doar financiar, în activitatea tipografică pe Sfântul Antim Ivireanul. Cum i-a răspuns Sfântul Antim domnitorului ctitor de cultură?
Sfântul Antim Ivireanul, când a tipărit primele cărţi în româneşte la Bucureşti, şi-a arătat de la bun început recunoştinţa şi cinstirea sinceră faţă de domnitorul şi oblăduitorul Ţării Româneşti, Constantin Vodă Brâncoveanu. Astfel, în 1693, în prefaţa cărţii Evanghelia greco-română, spune aşa Antim: „Spre aceştia căutând cu tot sufletul şi inima prin trudă şi osteneală, nu puţină, m-am atins de acest folositor de suflet lucru, al cărui întâi cea lui Dumnezeu plăcută voinţă şi aflare şi cheltuială au fost a prealuminatului şi pravoslavnicului creştin şi mare cuviinţatului domn şi oblăduitor a toată vestita şi blagocestiva Ungrovlahie Ioan Constantin Basarab Voievod, iar tipărită de mine, preamicul între ieromonahi, Antim din Iviria“. Apoi în 1694, în dedicaţia Psaltirii româneşti către domnitorul Constantin Brâncoveanu găsim aşa: „Blagocestivului, preluminatului şi preaslăvitului domn şi oblăduitor a toată pravoslavnica Ţară Românească, Bunului şi Creştinului Ioan Constantin Basarab Voievod şi al mieu de binefăcătoriu şi milostiv stăpân, cu plecăciune metanie făcând, de la Dumnezeu toată buna fericire poftesc“. Iată cât de frumos îi dedica Sfântul Antim Ivireanul cărţile tipărite de el în limba română, precum şi în limbile greacă, arabă şi chiar georgiană. El a recunoscut în Domnitorul Constantin Brâncoveanu un binecuvântat şi luminat de Dumnezeu păstor, conducător al neamului creştinesc. Într-adevăr, un exemplu de viaţă personală, de viaţă familială şi de viaţă socială. El a ştiut prin credinţa ortodoxă să se conducă pe sine, să-şi chivernisească casa şi familia şi, de asemenea, să aibă grijă de poporul peste care a fost ales cu voia lui Dumnezeu, nu cu voia sa proprie, căci el nu dorea aceasta. De aceea, ca şi Antim, Marele Voievod Constantin a fost chemat la păstorire, la jertfire de sine - şi am văzut, au urmat cumva acelaşi destin, mergând până la mărturisirea prin sânge a credinţei creştine şi totodată a dăruirii faţă de neamul românesc.
Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu l-a susţinut pe cel „plin de daruri“ ieromonah Antim, atât aici la Bucureşti, la Catedrala Mitropolitană, apoi şi după ce a devenit egumen la Mănăstirea Snagov, episcop la Râmnicu Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. L-a ocrotit şi l-a susţinut în lucrarea sa misionară văzând puterea de dăruire a păstorului faţă de turma lui Dumnezeu. De aceea, şi Sfântul Antim Ivireanul recunoaşte această purtare de grijă şi încredere pe care Domnitorul Brâncoveanu i le-a arătat. În timp, din anul 1691 şi până la 1709, conlucrarea lor a fost deplină, chiar până la 1711, transparenţa şi sprijinul reciproc fiind exemplare.
În 1709, Sfântul Antim Ivireanul scrie de mână acest document uriaş: „Chipurile Vechiului şi Noului Testament“, adică „Obrazele sau persoanele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi în adunare“, pe scurt, istoriile celor care s-au întâmplat pe vremea lor. În prefaţa acestui manuscris, pe care Sfântul Antim Ivireanul i-l întocmeşte şi i-l dăruieşte Domnitorului Constantin Brâncoveanu în 1709 la 1 iulie, la Târgovişte, găsim o dedicaţie versificată, extraordinar de frumoasă. „De la aceştia, de la toţi luă asemănare şi iubitorul de Hristos întru credinţă tare / Prealuminatul Constantin din viţă basarabă, stăpânul Ţării Româneşti, mulţi ani să aibă / Care la sine adună florile bunătăţii şi cu credinţa defaimă căile strâmbătăţii.“
Sfântul Antim Ivireanul are mai multe dedicaţii în versuri către Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu…
Da, sunt unele din cele mai reuşite versuri ale Sfântului Antim Ivireanul, care a compus mai multe stihuri la stema brâncovenească în câteva Prefeţe ale cărţilor sale. Dar iată ce frumos vorbeşte Mitropolitul Antim despre Vodă Brâncoveanu în 1709, când cu tot entuziasmul, cu toată dragostea îi dedică manuscrisul Chipurile Vechiului şi Noului Testament, rodul muncii mâinilor lui: „Ca celui ce eşti stăpânitor întru aşezământ preaslăvit şi întru oblăduire prealuminat şi de atâta mulţime de credincioşi purtător de grijă şi chivernisitor, se cuvine drept aceea să fi adus înălţimii tale de la noi un dar ca acesta (cartea), că cele luminate şi preaslăvite se cuvin iarăşi celor luminaţi şi preaslăviţi pentru că Măria Ta, întru prealuminatul neam al băsărăbeştilor dintru care s-au arătat domni vrednici şi creştini, însuţi ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur şi-ai înflorit ca o floare cu bun miros păzită cu mila lui Dumnezeu, neveştejită până acum şi se va păzi şi de acum înainte pentru multele şi nenumăratele faceri de bine care au câştigat cei de departe şi cei de aproape de la creştineasca şi asemănătoarea lui Hristos voinţă a Măriei Tale. Pentru care lucruri de vom zice şi te vom numi coroana tuturor domnilor, nu vom greşi Adevărului de vreme ce ca un măslin roditor ce eşti sădit în Casa Domnului întinzi spre toţi ramurile cele neveştejite ale milosteniei şi făclia creştinescului tău suflet spre faptele cele bune şi dumnezeieşti pururea aprinsă cu focul credinţei şi al dragostei celei fierbinte şi pusă în sfeşnic pentru ca să lumineze tuturor celor ce sunt întru întunericul scârbelor“. Cât de frumos îi adresează Sfântul Antim Ivireanul această dedicaţie, acest cuvânt de mulţumire şi de cinstire!
Relaţia lor a continuat în armonie şi împreună-sprijinire până la 1711, când a avut loc războiul ruso-turc. De ce s-a răcit apoi?
Sfântul Constantin Brâncoveanu, într-o mare precauţie, după ce-şi cumpărase de la sultan domnia pe viaţă pentru el şi pentru neamul său, nu s-a implicat în război de partea ruşilor şi a moldovenilor. De aceea, la Stănileşti, armata creştină a lui Dimitrie Cantemir şi a lui Petru cel Mare a fost înfrântă de turci. Cunoscând robia turcilor şi pretenţiile lor la un haraci mai mare şi în vieţi de tineri care erau luaţi în armata ienicerilor turci, Sfântul Mitropolit Antim era de partea creştinilor care căutau să îngenunche Imperiul Otoman şi să-i alunge cât mai departe. De aceea, atunci când armata ruso-moldovenească a fost înfrântă, Mitropolitul Antim Ivireanul a avut această neînţelegere cu Constantin Vodă Brâncoveanu.
În urma multor bârfe şi intrigi, mai ales ale clericilor greci (dar şi ale unor boieri) de la curtea domnească, Constantin Brâncoveanu a trimis pe Mitropolitul Mitrofan de Nyssa să-i ceară demisia lui Antim de pe tronul mitropolitan. Atunci, în ianuarie-februarie 1712, Sfântul Antim a redactat cele două scrisori de apărare adresate domnitorului Constantin Brâncoveanu, în care răspunde la toate acuzele nedrepte, arătându-i lui Vodă că el n-a venit în ţară de voia lui sau pentru că era sărac şi avea nevoie de bani, aşa cum veneau în potop călugării şi mitropoliţii greci din zona Imperiului Otoman, ci a venit ca să-şi dedice viaţa Bisericii lui Hristos şi să ajute poporul român. De asemenea, el mai arată că nici stăreţia de la Snagov n-a luat-o cu de-a sila, nici episcopia de la Râmnic n-a cerut-o, şi nici mitropolia, nici cu mite, nici cu rugăciuni sau rugăminţi a dobândit-o, ci mereu a fost peste voia lui, el şi-a tăiat voia, fiind chemat de Sinodul Mitropolitan şi de patriarhii de Ierusalim din acea vreme. Mai târziu, însă, Patriarhul Hrisant Nottara, care a vrut să-şi extindă nu numai lăcomia asupra multor biserici şi mănăstiri închinate Locurilor Sfinte, ci şi jurisdicţia canonică pe teritoriul Ţării Româneşti, a început să-l defăimeze la Constantin Vodă Brâncoveanu pe Antim şi cumva ca să-i ştirbească din prestigiu şi din strălucirea muncii şi a personalităţii sale. Sfântul Antim îi spune domnitorului: „Măria Ta, nu mă lăsa să ies din această ascultare sărac şi obidit, pentru că eu toată viaţa mi-am dedicat-o Bisericii! De ce trebuie să asculţi glasul invidiei şi al intrigilor unor obraze bisericeşti şi mireneşti, româneşti şi greceşti?“ Deci Sfântul Antim i-a cerut îngăduinţă şi încredere Voievodului, iar acesta i le-a acordat. Au mers în continuare mai departe, conlucrând la întărirea credinţei şi a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, tipărind împreună aproape 50 de cărţi.
Care au fost urmările răcelii relaţiilor dintre mitropolit şi domnitor?
În cărţile care au fost tipărite după martie 1712, se poate, însă, observa că Mitropolitul Antim nu mai avea acelaşi entuziasm în a-i dedica tipăriturile Voievodului, deşi îi recunoştea calitatea de binefăcător. Relaţia lor de prietenie şi încredere s-a clătinat atunci, în iarna dintre anii 1711 şi 1712, şi lucrul acesta se mai observă şi în faptul că în 1713, când Mitropolitul Antim Ivireanul s-a apucat să construiască Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor“ din Bucureşti, cunoscută acum ca Mănăstirea „Sfântul Antim“, Sfântul Constantin Brâncoveanu nu este trecut între ctitori, deci mitropolitul nu a primit nici un ajutor din partea lui sau nu a vrut să primească. Relaţia lor a rămas cumva răcită şi în anul 1714, când Sfântul Constantin a fost mazilit şi luat ostatic la Constantinopol, totuşi, Sfântul Antim Ivireanul a căutat să-i acopere lipsa prin susţinerea Cantacuzinilor la tronul Ţării Româneşti, deoarece se zvonea deja că turcii vor să pună la domnie greci fanarioţi. Este adevărat, peste un an de zile, şi următorul domnitor de după Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, a avut soarta lui Brâncoveanu, a fost şi el omorât la Constantinopol, iar apoi a fost instalat Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot, unul dintre cei mai cruzi voievozi pe care i-a avut Ţara Românească. Anton Maria Del Chiaro, secretarul Sfântului Constantin Brâncoveanu, al lui Şerban Cantacuzino de mai înainte şi al lui Ştefan Cantacuzino, scrie în cartea Revoluţiile Valahiei că şi Mitropolitul Antim, şi Constantin Vodă Brâncoveanu au avut parte de o moarte umilitoare, adresându-le cuvinte de jale şi milă faţă de suferinţele lor pătimite pe nedrept la finalul vieţii lor.
Despre Antim, Del Chiaro spune că a fost un om plin de daruri, un om care cunoştea pictura, sculptura, caligrafia, limbile străine, nu mai zic limba română, pe care şi-a împropriat-o şi pe care a îmbogăţit-o cu trăirile sale duhovniceşti şi cu cuvintele sale de folos. Trebuie să precizăm că limbajul traducerilor Sfântului Antim Ivireanul, atât la rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, cât şi din Molitfelnic, s-a păstrat astăzi aproape integral. Crezul, Tatăl nostru, Împărate ceresc, rugăciunea de la pomenirea morţilor „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul“ sunt astăzi exact ca atunci. Şi traducerea Sfintei Liturghii făcută de Antim a devenit mai cunoscută şi mai răspândită decât cealaltă variantă, a Sfântului Mitropolit Varlaam, tradusă cu câţiva zeci de ani înainte.
Eu cred că după moartea lor martirică, înaintea lui Dumnezeu, ei nu mai au neînţelegeri politice sau părtiniri faţă de cele două imperii trecătoare din această lume, ci mijlocesc împreună cu mare râvnă pentru luminarea şi întărirea neamului nostru românesc, precum şi a creştinilor ortodocşi de pretutindeni. Vreau să spun că această conlucrare, această armonie roditoare dintre cei doi este cea mai luminoasă, cea mai plină de rod din toată perioada Evului Mediu şi chiar a istoriei moderne a Ţării Româneşti. Niciodată, cel puţin în Ţara Românească, nu a avut loc o aşa explozie de promovare a Ortodoxiei şi sprijinire a culturii româneşti ca atunci, în perioada brâncovenească.
Şi consider, de asemenea, că nici Sfântul Constantin Brâncoveanu nu ar fi atins strălucirea pe care o are azi fără Mitropolitul Antim, şi nici Sfântul Antim Ivireanul nu ar fi sporit în lucrarea sa pastoral-misionară fără Vodă Brâncoveanu. Aşa încât, deoarece de la început ei s-au pus în slujba Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc, au şi pătimit cu smerenie şi răbdare multă, primind până la urmă cununa de martir de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru această jertfă şi mărturisire deplină a lor.