„Miza literaturii scrise în detenție a fost supravieţuirea prin spirit”

Emanuela Ilie este unul dintre criticii literari care abordează cu profesionalism și empatie tema literaturii carcerale, și chiar curaj, având în vedere că lumea culturală de azi nu este tocmai primitoare cu tema aceasta.

Avem motive să considerăm că poezia scrisă în închisorile comuniste este acea literatură de sertar mult-aşteptată după 1990?

Emanuela Ilie: Poezia carcerală trebuie citită/receptată, într-adevăr, ca o parte semnificativă a literaturii de sertar, care a putut vedea lumina tiparului abia după 1990, din raţiunile cunoscute (potenţialul „ostil”/„duşmănos” puterii comuniste, conţinutul „mistic” perceput, la fel, drept periculos, trimiterile „naţionaliste”, chipurile abuzive şcl. nu puteau fi deloc pe placul regimului dictatorial, pentru care unica religie admisă era aceea a Partidului şi a Conducătorului mult iubit). Spre deosebire însă de alte scrieri de sertar, a căror descoperire post-decembristă a fost întâmpinată cu nesfârşite efluvii admirative şi urale critice (să ne gândim doar la jurnalele şi memorialistica detenţională), acest tip cu totul special de creaţie a fost primit, încă de la început, cu destul de multe rezerve, cu scepticism, ba chiar, în unele situaţii, concediat cu un dispreţ critic suveran. Nici majoritatea specialiştilor filologi, să o recunoaştem cinstit, nu îi acordă prea mult credit, considerând-o, în cel mai fericit caz, un teritoriu marginal al poeticului, o nişă a literaturii de sertar etc. Aproape toate „ierarhiile”, „topurile” ori selecţiile obiective ale celor mai rezistente - esteticeşte vorbind - scrieri de sertar o ignoră cu totul, aşa încât, fără a exagera prea mult, putem vorbi şi acum de marginalizarea poeziei carcerale... 

În detenţie s-a scris mult: ca formă de păstrare a integrităţii sufletului şi a libertăţii interioare. S-a scris însă şi valoros din punct de vedere literar?

În detenţie s-a compus, într-adevăr, mult, şi în multe genuri, specii şi formule subsumate, într-un mod sau altul, literarului - de la poezie la creaţie dramatică (las la o parte celelalte expresii artistice, precum muzica sau artele vizuale). Iar miza de fond a acestor texte a fost, iarăşi cu adevărat, aceea de a le asigura încarceraţilor supravieţuirea prin/întru Spirit, în condiţiile în care trupul le trecea prin încercări teribile. Parcurgând cele mai multe din tulburătoarele documente-confesiune publicate în libertate, cititorul este silit să co-participe la o serie de torturi fizico-psihologice greu chiar şi de parcurs prin actul lecturii, aşa încât se va întreba, pe bună dreptate, cum au reuşit scriitorii supravieţuitori, şi ca ei mulţi alţii, să reziste. Răspunsuri fără echivoc sunt de descoperit în special în diaristică şi memorialistica centrată pe ideea că închisoarea este/a fost, în unele cazuri, academie şi altar ori, ca să utilizăm formula proprie lui Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii, „sursa celor mai fericite zile din viaţa mea”. La rândul lui, fostul Mitropolit Bartolomeu Anania, cu numele de scriitor Valeriu Anania, ne-a oferit, în ipostaza de memorialist ajuns la vârsta patriarhală, chei asemănătoare de interpretare a „iadului decolorat”: în infernul temniţelor comuniste nu s-a putut rezista decât prin acele câteva mijloace care au facilitat dobândirea disciplinei interioare, aşadar deplina libertate a spiritului, garant al supravieţuirii. E vorba, desigur, de credinţa mijlocită, la rândul ei, de rugăciunea practicată fără oprelişti în închisoare, respectiv de creaţia artistică. Încarceratului Valeriu Anania, de bună seamă, disciplina mentală îi era asigurată, în întunericul celulei, de rugăciunea ardentă şi de exerciţiul creator propriu-zis, îmbinat cu acela al memorării exacte, al înmagazinării versurilor inscripţionate în straturile adânci ale memoriei de durată. (El însuşi, numai la Aiud, a reuşit să scrie versuri şi două piese de teatru, Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, însumând peste zece mii de versuri, a căror înmagazinare în memorie îi era ameninţată de subnutriţie şi de boală!) „Munca aceasta - şi mai ales conştiinţa creaţiei mi-au menţinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral de care nu mulţi se bucurau. Acest univers interior al meu mâa făcut să îndur numai cu jumătate de suferinţă toate privaţiunile şi promiscuitatea vieţii de puşcărie: foamea, frigul, oboseala, murdăria, praful, spaima, percheziţiile, umilinţele de tot felul, turnătoriile, nervii camarazilor de celulă. Nu am cuvinte să-i dau mulţumită lui Dumnezeu pentru acel dar”, ne va confirma memorialistul, peste ani, salvarea deţinutului Valeriu Anania de către scriitorul cu acelaşi nume... Şi pentru deţinuţii ne-scriitori, poezia avea aceeaşi valoare, după cum aflăm dintr-o notă inclusă în Jurnalul fericirii, care merită citată în întregime: „Din prima zi şla Jilava, n. meaţ, constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria, şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San-Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semionovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: «Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt». Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie - şi nu va fi niciodată singur”.

Vorbim, prin urmare, de un tip de creaţie cu totul aparte, inclusiv din perspectiva mizelor de adâncime ale discursului/scriiturii. Iar acest tip de creaţie trebuie receptat cu alt fel de instrumente decât cele (critic) canonice. Pentru că, exceptând lucrările compuse în detenţie de scriitorii de vocaţie, la o analiză „rece” nu ar rezista, cu adevărat, multe din aceste texte ale suferinţei. În ciuda vulnerabilităţii lor estetice, ele au însă atuuri distincte. Printre altele, o încărcăturăǎ emoţională impresionantă şi o netă valoare documentară, ceea ce face ca, în cazul acesta aparte, caracterul propriu-zis estetic al operei să fie trecut în planul secund al receptării, de nu cumva chiar cu totul ignorat.

Cunoaşteţi diversele antologii realizate din astfel de creaţii? Sunt reprezentative, sunt suficiente?

Există deja câteva opuri antologice bine realizate, care au re-descoperit cititorilor interesaţi acest gen de texte ce impun o lectură intens participativă. Din perspectiva diversităţii autorilor antologaţi, dar şi, implicit, a criteriilor selecţiei operelor antologate, aş aminti aici doar Antologia poeziei carcerale de Ioana Cistelecan şi Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui nâexistent plus? de Paula Romanescu. În aceste două opuri ni se oferă, în variantă concentrată, respectiv extinsă, o imagine elocventă a liricii luminate compuse în întunericul captivităţii - opul în format mic scos de Ioana Cistelecan are mai puţin de 200 de pagini şi prezintă doar cele mai reprezentative creaţii poetice semnate de 12 scriitori (de vocaţie sau de conjunctură) care au stat în detenţie ani buni: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Caraion, Andrei Ciurunga, Ioan Andrei, Aurel Baghiu, Sergiu Grossu, Dumitru Oniga, Virgil Maxim, Constantin Aurel Drăgodan, Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag, Sergiu Mandinescu. Antologia bilingvă realizată de Paula Romanescu (şi prefaţată, pătimaş, de Dan Puric) depăşeşte 500 de pagini şi strânge versurile compuse de, atenţie!, 89 de autori, de la Haig Acterian şi Petre Grigore Anastasis (Puiu Năstase) la Ionel Zeană şi Grigore Zamfiroiu. Aceştia nu au cum să fie extrem de diferiţi - unii sunt poeţi consacraţi, alţii sunt versificatori de ocazie, ceea ce explică valoarea estetică diferită a scrierilor; unii au fost închişi peste 25 de ani, alţii doar câteva luni; unii au murit în închisoare, în urma torturilor fizice sau morale, alţii au supravieţuit miraculos; unii au văzut închisoarea ca pe un iad (Gh. Gorunescu-Penciu numeşte Jilava „cetate de doliu sufletului meu” şi „demonicul vis”; Mihai Dragodan vede întreaga Românie, cândva Ţara codrilor de brazi, ca pe un iad carceral: „Ţara codrilor de brazi,/ Raiul dulce-al florilor,/ A ajuns să fie azi/ Ţara închisorilor...// Ţara codrilor de brad,/ Raiul dulce-al florilor,/ Transformatu-s-a în iad:/ Iadul închisorilor”), alţii precum un „iad decolorat”, un purgatoriu necesar marilor revelaţii (v. şi certitudinea lui Nicolae Steinhardt) etc., etc. Dar poate că tocmai această diversitate ilustrează, tocmai, nu numai larga circulaţie, printre deţinuţi, a poeziei, ci şi rolul ei esenţial în conservarea identităţii lor spirituale...

Credeţi că aceşti scriitori sunt suficient de cunoscuţi nu doar de public, ci de autorii de astăzi?

Sigur că nu! Ba chiar, exceptându-i pe unii autori de literatură religioasă (în special poezie), cred că, din păcate, majoritatea scriitorilor de azi sunt încă şi mai străini decât cititorii obişnuiţi sau publicul larg faţă de poezia şi, în general, literatura carcerală. Poate şi dintr-un fel de autosuficienţă ori chiar narcisism literar, ei refuză deseori să citească acest gen de creaţie, oricum nişată, cum spuneam, preferând cel mult să îi răsfoiască pe congenerii „la modă”, propulsaţi, de diferite cercuri şi grupuri de influenţă editorială, în vârful ierarhiilor anuale. Iar módele literare, ca şi cele socio-politice, o ştiţi bine, sunt departe de a fi spirituale/spiritualizate...

Sunteţi o voce autorizată, sunteţi critic literar, profesor universitar, faceţi cunoscut tinerilor acest gen de literatură. Care sunt reacţiile studenţilor, cum receptează ei poezia închisorilor?

În ciuda oricăror rezerve iniţiale (pentru cei mai mulţi absolvenţi de liceu, literatura de sertar se reduce, iarăşi din păcate, la excepţionalul Jurnal al fericirii al lui Nicolae Steinhardt), studenţii sunt deosebit de mişcaţi de genul acesta de texte. Mai ales că, la sfârşitul cursului despre poezia carcerală (pe care prefer să o prezint imediat după sau în paralel cu literatura oficială a primelor decenii postbelice, şi în primul rând cu pseudopoezia realist-socialistă), îl „rotunjesc” obligatoriu prin lectura de poeme reprezentative. Precum, desigur, memorabilul Asânoapte Iisus al lui Radu Gyr: „Asânoapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Crist!/ Lun-a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist// Mâinile Lui păreau crini pe morminte/ ochii adânci ca nişte păduri/ Luna-L spoia cu argint pe veşminte,/ argintându-I pe mâini vechi spărturi.//M-am ridicat de subt pătura sură:/ - Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a adus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn să tac…// A stat lângă mine pe rogojină/ - Pune-Mi pe răni mâna ta/ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/ parcă purtase lanţuri, cândva.// Oftând, Şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui vărgi.// Părea celula munte, părea căpăţână,/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,/ şi am dormit o mie de ani…// Când m-am trezit din grozava genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună/ numai Iisus nu era nicăiri.// Am întins braţele. Nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul. Nici un răspuns./ Doar razele reci ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au împuns// - Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele/ Din lună venea fum de căţui./ Mâam pipăit, şi pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui…” La sfârşitul audiţiei, cei mai mulţi ochi din amfiteatru sunt, de fapt, plini de lacrimi...

V-aţi gândit să alcătuiţi o antologie după alte criterii decât cele de până acum? Sau să scrieţi o carte de critică asupra operelor amintite?

Trebuie să vă mărturisesc că am dedicat deja acestui tip de poezie mai multe comunicări aşa-zicând academice (susţinute fie în cadrul unor conferinţe internaţionale, fie în cadrul unor cursuri de vară susţinute, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, pentru studenţii străini - care, în treacăt fie spus, au fost, la fel, deosebit de empatici faţă de subiect, indiferent dacă proveneau ei înşişi din fostul lagăr comunist, din vestul Europei sau din Statele Unite ale Americii). Am şi scris câteva studii dedicate exclusiv acestui veritabil fenomen, fie în limba română (cel mai drag îmi este „Dă-ne, Doamne, mântuirea/ pentru jertfa ce-am adus”. Poezia-rugăciune în spaţiul închisorilor comuniste, publicată, acum câţiva ani, în revista „Text şi discurs religios”), fie în limbi străine, din dorinţa de a populariza acest tip de creaţie şi în publicaţii cu circulaţie internaţională (La poésie et „lâenfer decoloré” sau The Other as the Terror Face). Ele reprezintă, de bună seamă, doar începutul, îmi tot propun să revin asupra temei, cum îmi propun să revin şi asupra creaţiei scrise de preoţii ortodocşi, îndeosebi memorialişti sau poeţi - alt subiect cu adevărat „de suflet”, de care m-am ocupat în varii ocazii, dar căruia nu i-am dedicat, încă, o carte întreagă. Cu voia lui Dumnezeu, sper să trec, desigur, aceste „restanţe” critice cât de curând...

Scurtă fişă biografică

Emanuela Ilie este conferenţiar univ. dr. la Catedra de literatură română „G. Ibrăileanu”, Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi (unde e titular al disciplinelor Literatura română postbelică, Poezie românească modernă şi de avangardă, Proză fantastică, Didactica limbii şi a literaturii române).

Cărţi publicate (selectiv): Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane. Autori. Cărţi. Teme (Institutul European, Iaşi, 2013); Fantastic şi alteritate (Editura Junimea, Iaşi, 2013); Didactica limbii şi literaturii române (Editura Polirom, Iaşi, 2014).

Redactor sau membru al colegiului de redacţie la revistele „Poezia”, „Revista română”, „Zon@ literară” şi „Expres cultural”; colaborator permanent la „Convorbiri literare”.

Premii pentru critică literară (selectiv): Premiul pentru debut la Salonul Internaţional de Carte Românească, Iaşi, 2008; Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare”, Iaşi, 2009; Premiul pentru critică al APLER, Câmpina, 2009; Premiul pentru critică literară al revistei şi al editurii „Contact Internaţional”, Iaşi, 2011; Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, 2012.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2009), al Societăţii Culturale Junimea â90 (din 2009) şi al ALGCR (din 2010).