„Moarte şi Înviere“
Probabil, unii vor spune că nu se cuvenea să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“ (irmosul cântării a VIII-a din Canonul Învierii), că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creaţie, pomenirea tristeţii nu-şi mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!“ (Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe).
Pentru o pătrundere deplină a sensului învierii, cred, trebuie înţeles mai întâi firescul morţii.
Îndeobşte, înţelegerea Învierii este cu mult diferită de cea a morţii. Astfel, dacă în Înviere unii cred, iar alţii nu, moartea este o certitudine pentru tot cel ce s-a născut şi se va naşte din femeie (Mt. 11, 11). Părintele Rafail Noica definea viaţa aceasta pământească drept „naştere“ a omului pentru devenirea sa întru fiinţă şi pentru „Împărăţia cea neclătită“, ca parcurs de creştere a noastră de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu. Aspectul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormântării, unde Sfântul Ioan Damaschin ne predă o adevărată lecţie de viaţă, prin aceea că subliniază tot rostul plăsmuirii şi al devenirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oare, înţelegem noi aşa cum se cuvine moartea, sau rătăcim printre credinţe şi practici de tot felul, care mai de care mai necreştine?
Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicaţi în viaţa Bisericii nu şi-au însuşit corect linia ortodoxă a vieţii de dincolo de mormânt! Astfel, unii transformă firescul morţii în disperare sau chiar necredinţă, iar alţii - prin instituţia bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sorginte păgână - o aruncă în derizoriu.
Dreptslăvitori creştini,
Realitatea vieţii de aici ne este cunoscută, iar pe cea a raiului şi a iadului ne-a arătat-o Hristos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le“ (Slava de la Laude, la prăznuirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) cu a Sa prezenţă, dar nu înainte de a ne făgădui moştenirea „împărăţiei pregătită de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34). Unanima mărturie a Bisericii ne arată că, până la obşteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit îşi aşteaptă învierea, pentru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuţi, numai el ar fi încununat, iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârşit sufletul fără trup, în chip drept amândouă vor avea parte de răsplată“ (Serafim Rose, „Sufletul după moarte - Experienţe contemporane «de după moarte», în lumina învăţăturii ortodoxe“, trad. Dana Cocargeanu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 218).
Pomenile, indiferent că sunt pentru cei vii sau pentru cei adormiţi, nu ajung să fie consumate trupeşte, fizic, de către cei pomeniţi, căci „bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos a mâncat, dar nu dintr-o trebuinţă trupească, ci ca încredinţare incontestabilă a ucenicilor cu privire la realitatea sculării Sale din morţi, căci „actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va (mai putea) învia“ (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii“, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, p. 55).
Finalitatea ofrandelor se regăseşte în fapta cea bună pentru sufletele noastre sau ale celor care au adormit întru nădejdea învierii, iar cei care se împărtăşesc din acestea devin împreună-rugători pentru sufletele celor pomeniţi, „care simt o mare mângâiere şi bucurie, pentru că pomenirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dumnezeu - Jertfa nesângeroasă“ (Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Boala şi moartea - lămuriri, sfaturi, mângâieri“, ed. a II-a, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 100-101).
Astfel, pomenirile celor morţi ni se fac şi nouă aducere aminte de moarte şi cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu banchetul în care se degenerează uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtăşie cu materia: „deşertăciuni sunt toate cele omeneşti, câte nu fiinţează după moarte“, spune Sfântul Ioan Damaschin, „căci venind moartea, toate acestea pier“ (Stihira glasului al III-lea, la slujba înmormântării), iar atunci când chipul acestei lumi se va înnoi, trupurile înviate nu vor mai fi supuse legilor firii căzute (Rm. 8, 20).
Aşadar, înţelegerea morţii dă sens atât vieţuirii de aici, cât şi celei de dincolo, fără ca sfârşitul „călătoriei“ noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, devine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pavel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos“ (Flp. 11, 23), sau precum cântăm în troparul muceniţelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…“
Dragii mei,
Constatăm cu tristeţe că, deşi Hristos a prădat iadul acum aproape 2000 de ani, înviind cu Sine „trupurile multor adormiţi“ (Mt. 27, 53), oamenii totuşi mor, iar viaţa se scurge, şi în prezent, între aceleaşi acte - zămislire, naştere, vieţuire şi moarte. Unde este, aşadar, curăţirea de păcat şi de moarte? Unde este viaţa pe care Hristos ne-a făgăduit-o cu atâta ardoare, când propovăduia mulţimilor: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă“? (In. 10, 10) Unde sunt toate consecinţele Învierii, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le evocă în fiecare noapte de Paşti - bogăţia bunătăţii, generozitatea ospăţului, nimicirea iadului, bucuria îngerilor, stăpânirea vieţii şi celelalte? (Cuvântul de învăţătură al acestuia, de la sfârşitul Utreniei).
Din păcate, vedem şi astăzi că nedreptatea, tristeţea, necredinţa, bolile şi moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploare pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă şi provocându-ne cruntă deznădejde. Este adevărat, oamenii mor şi astăzi la fel ca înainte, dar să luăm curaj!... Moartea deschide perspectiva veşniciei şi a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a făcut Paşte, adică trecere la Domnul, şi cel care luptă „lupta cea bună“ (2 Tim. 4, 7) primeşte cununa de la Hristos Cel răstignit şi înviat, de a Cărui Cruce diavolii se înfricoşează şi fug. Şi dacă trupurile sfinţilor au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii - prin neputrezire, bună mireasmă şi vindecări de tot felul -, suntem încredinţaţi că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi focul nu se va atinge de ele“ (Sol. 3, 1).
În felul acesta, noi nu încetăm a crede celor care au fost martorii Învierii, precum şi celor care, mai înainte de noi, au pregustat raiul şi au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască“ (2 Cor. 12, 4). Şi, deplin conştienţi că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie“ (Evr. 13, 14), să privim către „pământul celor vii“ (Ps. 141, 5), unde „locuieşte toată dreptatea“ (2 Ptr. 3, 13), şi să ieşim cu speranţă din valea plângerii acestei lumi, osebindu-ne ca „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, vestind în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată“ (1 Ptr. 2, 9).
Prin reiteratul salut pascal, ne facem şi noi martori, peste veacuri, ai mormântului gol, unde moartea a fost omorâtă iar Viaţa a ieşit biruitoare, afirmând ceea ce „inima noastră crede spre dreptate, iar gura mărturiseşte spre mântuire“ (Rm. 10, 10), că Hristos a Înviat!
Al vostru de tot binele doritor,
† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor