Moaștele Sfântului și Dreptului Lazăr vin la pelerinajul din București

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că în vremea aceea „era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei” (Ioan 11, 1). Satul Betania era aproape de Ierusalim. Aceste femei erau de origine nobilă și vestite, fiicele lui Simon Fariseul, și trăiseră urmând cu credință legea mozaică. Adesea Domnul mersese în casa lui și discutaseră despre cele legate de Legea lui Moise şi mai ales despre învierea morților. Iar Lazăr şi cele două surori ale lui, Marta și Maria, s-au împrietenit cu Domnul.

Cuvântul Lazăr înseamnă „cel care pri­mește ajutor; cel ajutat”. Și cuvântul Betania înseamnă „casa slavei și a ascultării”. Betania este deci simbolul acestei lumi pământești, în care Iisus Hristos a făcut cunoscută oamenilor slava Sa. Lazăr simbolizează firea noastră, care a avut nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Lazăr a murit. A plecat din viață din cauza unei necesități naturale, dar moartea aceasta a devenit prilej ca să fie slăvit Dumnezeu. Domnul a mers în Betania şi l-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile. L-a strigat şi Lazăr s-a ridicat din mormânt. Peștera aceea a mormântului, întunecată și adâncă, simbolizează viața omului, în care am intrat și trăim nefericiți după căderea proto­părinților.

Lazăr nu a înviat purtând urmele vreunei boli, precum sluga sutașului, nici nu a redat Domnul viața unui copil care tocmai murise, precum era fiica lui Iair, nici nu l-a ridicat drept din sicriu pe vreun tânăr care urma să fie dus la mormânt, precum cel din Nain. Ci l-a înviat pe un om care trecuse deja în istorie și era mort de ceva timp, mâncat de viermii pământului și cu trupul descompus. Lazăr revine la viață și cel care era legat la mâini şi la picioare merge degrabă. Strigând cu glas mare, Domnul îl înviază pe Lazăr, dar aduce şi vestea cea bună, prin care firea omenească, cea legată la mâini și la picioare cu lanțurile păcatului și întinsă ca un cadavru al necredinței, a pornit spre viața adevărată.

Se cunosc puţine lucruri despre Dreptul Lazăr

Ierarhia religioasă a evreilor avea în frunte pe saduchei, care nu credeau în învierea de obşte. Ori, Lazăr era o mărturie incontestabilă a posibilităţii acestei învieri, atât a celei a lui Hristos, cât şi a celei de obşte. Era totodată dovada de netăgăduit a dumnezeirii lui Hristos. Lazăr, care şezuse în mormânt patru zile, trăia acum. Martorii învierii sale erau mulţi şi nu puteau fi siliţi să tacă. Iată de ce mulţi dintre adversarii Domnului, mai ales arhiereii, doreau uciderea lui Lazăr (Ioan 12, 9-11).

Potrivit tradiţiei, Lazăr, după Răstignirea Domnului, a fugit din Betania. Când după Cincizecime au început prigonirile împotriva creştinilor, Lazăr, însoţit de ­Maria şi Marta, surorile sale, şi-a găsit un loc liniştit în insula ­Cipru, în localitatea Kitium, Larnaca din zilele noastre (nume care înseamnă în greaca veche şi sarcofag, sicriu), oraşul filosofului antic Zenon. La un timp după aceea, pe la anul 45, când Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba, unul dintre ucenicii Domnului, au ajuns în Cipru, ei l-au întâlnit acolo pe Dreptul Lazăr şi l-au hirotonit, fiind cel dintâi Episcop de Kitium. De atunci, toate scaunele episcopale din Larnaca poartă icoana Dreptului Lazăr, în locul celei a Mântuitorului.

O frumoasă tradiţie în legătură cu Dreptul Lazăr vorbeşte despre descoperirea Sfântului Munte Athos. După ce Fecioara Maria a ajuns în grădina ei, şi-a continuat călătoria şi l-a vizitat în Cipru pe Dreptul Lazăr, căruia i-a dăruit un omofor şi mânecuţe cusute de ea.

Ciprul şi Sfântul Lazăr sunt strâns legaţi, dar mărturiile despre această legătură vin mai mult din tradiţie. Şi chiar dacă izvoarele scrise tac, vrând parcă să îl imite pe Lazăr cel tăcut, această tradiţie nu poate fi ignorată, fiindcă ea este viaţa Bisericii. Iar ortodocşii ciprioţi îl simt pe Dreptul Lazăr ca fiind al lor, ca simbol al nădejdii învierii în Hristos.

Sfântul Epifanie al Salaminei Ciprului (367-403) spunea că Dreptul Lazăr a mai trăit încă 30 de ani după învierea sa (Panarion 3, 77), petrecută la anul 33, deci a trăit până la anul 63, când avea 60 de ani. În secolul al VIII-lea (anul 774), Sfântul Ioan al Evvoiei, din Patriarhia Antiohiei, într-un cuvânt de laudă în cinstea lui Lazăr, vorbeşte despre păstorirea lui în Cipru şi chiar despre moartea lui martirică. În secolul al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul vorbea şi el despre păstorirea ca episcop în Cipru a Dreptului Lazăr.

Şi murind Lazăr a doua oară, creştinii l-au aşezat într-un sarcofag de marmură, pe care au scris evreieşte: Lazăr cel a patra zi înviat din morţi şi prietenul lui Hristos, cum consemnează Sinaxarul Bisericii constantinopolitane. Iar pe locul unde l-au îngropat a fost construită o mică biserică.

Nu ştim dacă Dreptul Lazăr a lăsat ceva scris, precum Apostolul Pavel, dar cu siguranţă căldura predicii sale despre Hristos trebuie să fi fost copleşitoare. Se spune că era aspru şi ursuz şi nu râdea. Cum altfel putea fi, dacă a petrecut patru zile în lumea de dincolo, fiind dat în stăpânirea diavolului şi având în faţă imaginea iadului? Mărturia morţii pecetluieşte toată viaţa sa. Lazăr este mărturia vieţii celei noi, în Hristos, a omului şi a zidirii celei noi.

Arhipăstor smerit, el L-a mărturisit pe Hristos, Cel ce îl scosese din ghearele morţii, prin cuvânt şi prin faptă, până când s-a despărţit din nou de lumea aceasta. Dacă se cunoaşte mormântul lui Lazăr din Betania, se cunoaşte şi mormântul său din Cipru.

Strămutarea sfintelor moaşte ale Dreptului Lazăr la Constantinopol

În jurul anului 890, împăratul bizantin Leon al VI-lea Înţeleptul (886-912), care avea o adâncă evla­vie faţă de Lazăr (dovadă sunt şi cele cinci stihiri de la Vecernia Mare a Sâmbetei lui Lazăr, din Triod, atribuite lui), a trimis oamenii săi în Cipru şi aceştia au descoperit la Kitium sfintele moaşte ale lui Lazăr, care zăceau în pământ în acel sarcofag de marmură, pe care era inscripţionat numele său. A aşezat acele sfinte moaşte într-un sicriu de argint şi le-a dus la Constantinopol. A lăsat în Cipru, în semn de mângâiere pentru creştinii de acolo, capul lui Lazăr şi alte părticele ale trupului său.

Împăratul Leon al VI-lea nu a fost cunoscut ca un mare constructor, dar fără îndoială, cea mai importantă realizare de arhitectură bisericească a sa a fost Biserica Sfântului Lazăr, pe care a ridicat-o, împreună cu un complex mănăstiresc, lângă palatul imperial al tatălui său Vasile I, în partea de nord-est. La anul 912, pe 4 mai, cu câteva zile ­înainte de moartea împăratului, biserica a fost sfinţită. În sfântul lăcaş au fost aşezate sfintele moaşte ale lui Lazăr.

Georgios Codinus, sau Pseudo Codinos, un autor bizantin anonim târziu din secolul al XV-lea, în lucrarea sa Patria (Constantinopolului) scria: Mănăstirea Sfântului Lazăr a fost zidită de Leon Înţeleptul... A adus şi moaştele din Cipru şi Bitinia ale lui Lazăr şi ale Mariei Magdalena şi le-a aşezat acolo. Evenimentul a fost consemnat în acelaşi Sinaxar al Bisericii constantinopolitane şi este sărbătorit în fiecare an pe data de 17 octombrie.

Despre strămutarea sfintelor moaşte ale Dreptului Lazăr vorbea în secolul al X-lea ierarhul grec Aretas al Cezareei (850-932), ucenicul Patriarhului Fotie, descriind aducerea acelor sfinte moaşte în Constantinopol, dar şi procesiunea ce se făcea la mutarea lor de pe malul asiatic al Bosforului, din Hrisoupolis, în Catedrala „Sfânta Sofia”. Împăraţii înşişi veneau şi se închinau la aceste sfinte moaşte în sâmbăta lui Lazăr.

În anul 1204, când cruciaţii au ocupat Constantinopolul, ei au luat moaştele acestuia şi le-au dus în Apus. O vreme, acestea au fost găzduite la Marsilia, iar astăzi s-au pierdut.

Sfintele moaşte ale Dreptului Lazăr în Cipru

Odată cu aducerea sfintelor moaşte la Constantinopol, împăratul Leon al VI-lea a trimis constructori şi bani în Cipru, înălţând pe locul mormântului Dreptului Lazăr o biserică impunătoare, care de peste 11 secole este cea mai importantă biserică având hramul Sfântului şi Dreptului Lazăr. În anul 1589, biserica a fost răscumpărată de la turci, care puseseră stăpânire pe ea. În secolul al XVII-lea a fost reconstruită. În tot acest timp, biserica a fost centrul vieţii creştine din insulă şi documentele călătorilor apuseni din acel secol consemnează vindecările pe care moaştele Dreptului Lazăr le lucrau. Din 1758 biserica a revenit la ortodocşi. În 1970 a suferit de pe urma unui incendiu. În 1972 a fost renovată. Sub Altar au fost descoperite o parte din moaştele Dreptului ­Lazăr, lăsate de împăratul bizantin ciprioţilor.