Modele ale mărturisirii credinţei în unitate
Sfârşitul lunii ianuarie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni duhovnicește cu Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, exemple de viaţă, virtute şi mărturisire creştină, care sunt sărbătoriţi în ziua de 30 a acestei luni. Despre împreuna lor prăznuire, importanţa lucrării pentru apărarea şi fundamentarea dreptei credinţe şi despre actualitatea învăţăturii lor pentru creştinii de astăzi ne-a vorbit părintele profesor Cristinel Ioja, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad.
Într-adevăr, Sfinţii Trei Ierarhi au zile distincte de prăznuire în cursul anului bisericesc, dar şi o zi în care îi prăznuim împreună. Ei sunt Părinţii care au cântat şi au teologhisit în mod sublim despre Trinitate şi în modul prăznuirii lor putem identifica un reflex al unităţii în distincţie al Trinităţii. Pe de o parte îi prăznuim distinct, pe de altă parte în unitate. Creştinismul are două dogme, treimea şi doimea, una legată de cealaltă, iar pentru că Sfinţii Trei Ierarhi au reuşit să exprime paradoxal şi teologic dogma Treimii, care stă în centrul cultului, teologiei, spiritualităţii şi experienţei Bisericii, în jurul acesteia gravitând celelalte învăţături creştine, prăznuirea lor devine prăznuire a Şcolilor Teologice din Patriarhia Română, o prăznuire a unor modele demne de urmat în tâlcuirea Revelaţiei şi adâncirea teologiei, o prăznuire înţeleasă ca asumare şi participare la tezaurul teologic de viaţă şi spiritualitate pe care îl avem de la ei şi care permanent trebuie mărturisit. Fiind ocrotitori ai Şcolilor Teologice după Congresul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936, acest fapt nu înseamnă doar o pavăză, ci şi îndemnul la o înnoire a teologiei, la asumarea unei teologii mărturisitoare, dinamice şi experimentale, a unei teologii eclesiale.
Istoric vorbind, prăznuirea lor comună este hotărâtă în contextul unor dispute cu privire la întâietate, la cine dintre cei trei ierarhi este mai mare? În contextul acestor dispute, în anul 1084, pe când împărat al Constantinopolului era Alexios I Comnenul (1081-1118), Sfinţii Trei Ierarhi se arată Sfântului Ioan Mauropous, Episcopul Evhaitelor, şi îi spun că ei sunt egali înaintea lui Dumnezeu, sunt în comuniune - o unitate în distincţie - şi nu în dezbinare. În urma acestei mărturii, disputele au încetat, iar data de 30 ianuarie a fost aleasă ca dată de prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi. Am putea spune că, prin această prăznuire comună, oamenii învaţă încă o dată despre importanţa comuniunii Trinităţii reflectate în Biserică, în lume şi în viaţa umană, precum şi despre pericolul individualismului, separării, dezbinării şi egoismului. Această prăznuire ne învaţă despre valoarea persoanei umane în comuniune cu celelalte persoane umane şi cu Trinitatea. Prin urmare, modul fericit prin care s-a ajuns la această împreună-prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi ne descoperă importanţa mărturisirii credinţei Bisericii în unitate şi în comuniunea sfinţilor după modelul Trinităţii.
Sfinţii Trei Ierarhi teologhisesc într-o perioadă în care persecuţiile împotriva creştinilor trecuseră, dar se iviseră în interiorul creştinismului ereziile, arianismul şi macedonismul cu toate subdiviziunile lor, acestea tăgăduind fie dumnezeirea Fiului, fie dumnezeirea Duhului Sfânt. Orientând biblic teologhisirea lor, au afirmat caracterul personal, ipostatic al dumnezeirii, făcând distincţie între fisis şi ipostasis şi arătând că ipostasul este modul în care firea subzistă. Se cunoaşte faptul că ousia şi ipostasis erau folosiţi ca sinonime până la Părinţii Capadocieni. Formula „o ousia în trei ipostasuri” a fost proclamată la sinodul din 362 ţinut la Alexandria, prin termenul ousia înţelegându-se substanţa una a lui Dumnezeu, iar prin termenul ipostas înţelegându-se Persoanele dumnezeieşti. Sfântul Vasile cel Mare şi-a adus o contribuţie fundamentală la formularea terminologiei trinitare, evidenţiind într-un mod magistral prin Scrisoarea 38 distincţia dintre ousia şi ipostasis. Astfel, ousia se raportează la ipostas aşa cum ceea ce este comun se raportează la ceea ce este particular. Părinţii Capadocieni au realizat o dublă operaţie în câmpul triadologiei: pe de-o parte au făcut distincţie între hypostasis şi ousia, iar pe de altă parte, au identificat pe hypostasis cu prosopon, care devine „principiul” fiinţei, şi nu o simplă funcţie a substanţei. Părinţii Capadocieni au reuşit să transforme conceptul de substanţă, care în filosofia antică avea caracter impersonal, în conceptul unei substanţe personale, ce are în vedere comuniunea, aplicabil în primul rând la nivelul triadologiei. Din această perspectivă natura este înţeleasă ca o natură-comuniune de Persoane, depăşindu-se astfel statismul şi caracterul impersonal al acesteia. Practic, aşa cum sublinia şi părintele Dumitru Stăniloae, Treimea este mai presus de deosebirea între unitate şi relaţie aşa cum le înţelegem noi, dar fiinţa trimite la persoană, iar persoana la fiinţă, persoana fiind în adâncul ei ontologică, iar ontologia fiind în adâncul ei personală.
Geniul Sfinţilor Trei Ierarhi a fost ca printr-o terminologie „din afară” să explice pentru cultura şi societatea vremii lor adâncurile dogmei Trinităţii. Preluând o terminologie din registrul filosofiei şi culturii antice, i-au imprimat un fond biblic, revelaţional şi astfel au dat mărturie despre credinţa şi experienţa Bisericii, elaborând o teologie eclesială, profundă şi experimentală totodată. Evitând atât logica gândirii aristotelice, care dădea prioritate individualului, cât şi logica gândirii plotiniene, care dădea prioritate generalului, monadei, Părinţii Capadocieni vor exprima atât unitatea, cât şi alteritatea în Treime în termeni şi categorii ontologice. Evitarea adaptării teologiei bazate pe datele Revelației divine la conceptele filosofiei greceşti nu însemna pentru Părinţii Capadocieni o anulare a acesteia, ci o folosire a ei cu discernământ şi în mod selectiv, depăşindu-se astfel atât divorţul, cât şi confuzia dintre teologie şi filozofie în epoca patristică.
Exprimarea paradoxală a dogmei trinitare ţinea, în viziunea Părinţilor Capadocieni, nu de satisfacerea intelectuală sau culturală a lor, ci de dimensiunea existenţial-mărturisitoare şi eclesial-soteriologică. Toate programele şi perspectivele sociale care se elaborează în vederea construirii unei societăţi „perfecte” nu vor reuşi să-şi atingă ţinta fără a pune în iconomia lor, ca aspect fundamental, modelul triadologic şi eclesiologic statuat în Biserică, ele pendulând între colectivism, care diminuează rolul persoanei în societate, şi individualism, care diminuează rolul societăţii, al celor care o formează, singura realitate credibilă fiind eu-ul egoist şi pătimaş. Dogma trinitară, fundamentată pe comuniunea Persoanelor, este modelul de care lumea de azi şi dintotdeauna are nevoie pentru a întrezări nu numai realizarea unei societăţi organizate echilibrat, ci şi rostul ceresc al omului pe acest pământ.
Omul contemporan caută această comuniune, simte că tot ceea ce propune pentru a-şi organiza viaţa în societate este relativ şi insuficient. De aceea, unii teologi ortodocşi, plecând de la teologia Capadocienilor, au afirmat că modelul nostru suprem de organizare a vieţii pe pământ nu este altul decât modelul trinitar, capabil să confere omului şi societăţii în ansamblul ei, după modelul Bisericii, starea de armonie şi autenticitate a vieţii.
Aceasta nu înseamnă că toate celelalte programe sociale sunt rele sau diabolice. Nu, sunt insuficiente. Structura paradoxală a omului reclamă existenţa persoanei în comuniune. De aceea, modelul trinitar prezent în Biserică, organizată în chip sobornicesc tocmai după acest model, considerăm că ar putea fi de mare folos la o unitate a contrariilor din Babilonul timpurilor contemporane, ar putea armoniza şi mai mult aspiraţiile spre comuniune ale lumii actuale, prea divizată şi împărţită după perspective imanentiste şi egoiste. Actualitatea triadologiei Părinţilor Capadocieni tocmai în acest sens îşi poate descoperi profunzimea şi relevanţa socială. Din această perspectivă, afirmarea drepturilor omului trebuie astăzi corelată cu accentuarea îndatoririlor şi responsabilităţilor lui şi cu afirmarea drepturilor Ziditorului asupra omului. Este nevoie aşadar de o reconstrucţie a drepturilor fundamentale ale omului, pornind de la fundamentele teologice ale antropologiei răsăritene, precum şi de la modelul triadologic oglindit cu fidelitate în această antropologie.