Modelul mărturisitorilor pentru contemporani

Un articol de: Nicușor Deciu - 11 Decembrie 2017

Pentru noi, cei care avem drept etalon al vieții valorile crești­ne, raportarea la sfinții și mărturisitorii care au trăit înaintea noastră reprezintă un gest de o însemnătate capitală, întrucât acesta este, în esență, modul prin care reușim să ne configurăm chipul dumnezeiesc din noi și să devenim întru Hristos. De altfel, aceasta este rânduiala lui Dumnezeu dintru început, ca omul să nu se formeze doar prin el însuși, ci privind la învățătorii săi, adică la pildele de viață ale înaintașilor. Iar pentru generația de astăzi, înaintașii cu cel mai mare impact sunt, fără nici o îndoială, în primul rând mărturisitorii creștini din temnițele comuniste. Lor le datorăm libertatea și posibilitatea de a ne afirma astăzi o anumită identitate de credință. Din această pricină cinstirea lor nu ar trebui să fie decât acel gest firesc al raportării la ei ca la niște modele capabile să ne asigure trecerea dinspre înțele­gerea teoretică a valorilor creștine la punerea lor în practică. Căci zice și Apostolul: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Așadar, evocarea publică a mărturisitorilor și cinstirea lor ca adevărați mucenici ai lui Hristos constituie doar o parte a atenției pe care, potrivit Apostolului, ar trebui s-o avem îndreptată spre acești mai-mari ai noștri întru credință. Despre acești sfinți, pe care Biserica noastră i-a dat în timpul comunismului, se vorbește din ce în ce mai mult și se va mai vorbi, cu siguranță, întrucât încă nu s-au epuizat pe deplin semnificația și valoarea mărturisirii lor pentru contemporani. Odată cu trecerea timpului lucrurile se vor limpezi, desigur, și pentru generația noastră și-i vom percepe pe acești oameni plăcuți ai lui Dumnezeu nu doar ca pe niște repere ale istoriei noastre recente, ci și ale moralității, ale curajului și ale sfințeniei.

Se pare că atitudinea noastră oarecum teoretică în fața mărturisitorilor din temnițele comuniste este influențată și de mentalitățile care domină în modernitate, de o anumită mul­țumire de sine care a început „să prindă” și să se transforme în mod de a fi. A spune „noi suntem bine, ne facem datoria” este tot ce poate fi mai păgubos pentru conștiința creștină, pentru că niciodată nu vom reuși să ne facem datoria cu adevărat, întrucât Dumnezeu ne cheamă pe toți la măsura sfințeniei. Și cine se poate lăuda că a atins-o? Consider că în aceeași perspectivă se înscrie și un anumit „trend” care se impune printr-o pasiune exclusivă de a cerceta și de a analiza evenimentele dintr-o perspectivă pur istorică sau arhivistică, precum un muribund care-și amintește evenimentele trecute ale vieții, fără să-și propună să mai lucreze ceva, fără să vadă legătura cu datele prezente și cu implicațiile acestor evenimente în viitorul său. De pildă, foarte mulți au auzit despre grupul de intelectuali rugători de la „Rugul Aprins”; un fenomen unic în istoria Bisericii noastre, nu doar prin personalitățile care s-au format în acel loc, ci și prin impactul duhovnicesc pe care l-a avut în epocă. Este firesc să vorbim și să ne mândrim cu acest cerc de rugători de la Mănăstirea Antim, din care au făcut parte nu doar monahi și preoți, ci și mireni animați de căutarea Rugăciunii inimii; dar cineva s-ar putea întreba, dincolo de evocarea fenomenului: Pe noi ce ne împiedică acum să ridicăm sute de ruguri aprinse ale rugăciunii? La fel ne minunăm de nevoința, de întrajutorarea, de credincioșia, de frățietatea, de moralul uimitor al celor din închisori, de asumarea stării lor fără cârtire etc., însă noi, cel puțin deocamdată, rămânem numai în contemplarea acestor fapte ale credinței. În realitate, experiența mărturisitorilor este un bun pe care suntem chemați să-l exploatăm la maximum, întrucât este mesajul unei trăiri a lui Dumnezeu foarte apropiate de noi, din care iradiază cu foarte mare putere harul, pe care acei oameni l-au experimentat.

În încheiere, aș dori să revin la îndemnul Apostolului Pavel, la a doua parte a lui, care e poate și cea mai anevoioasă, aceea de a urma credința înaintașilor. Socotesc că aceasta e atitudinea prin care ne vom arăta și noi cea mai autentică cinstire în fața mărturisitorilor din închisorile comuniste. Și nu numai atât, ci astfel vom afla și dezlegarea problemelor complexe cu care ne este dat să ne confruntăm astăzi. Sau, mai bine zis, Dumnezeu, cel pe care îl vom cunoaște prin urmarea credinței acelora, ne va descoperi soluțiile potrivite, așa cum le-a dat și lor.