Modelul trinitar e singura soluție la criza socială de azi
Ansamblul vieții primește rotunjime și împlinire atunci când sufletul își află pacea interioară. Așa cum Hristos întrupează în aceeași persoană cele două chipuri ale ființării, omenesc și dumnezeiesc, avem menirea, la rându-ne, să întrupăm pe cele dumnezeiești. Suntem permanent chemați să dobândim veșnicia, prin trăire curată, în unire nedespărțită cu Făcătorul nostru. Despre evoluția perceperii Ortodoxiei în Occident și modelul comuniunii trinitare pentru umanitate, despre asumarea suferinței și atitudinea față de semeni ne-a vorbit părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, protoiereu al Decanatului ortodox român din Franța al Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală și Meridională.
Părinte Marc-Antoine, aș dori să vorbim despre raportarea pe care Franța o are astăzi asupra Ortodoxiei. Ne aducem aminte de o perioadă în care Ortodoxia era considerată o simplă curiozitate folclorică. Caracterul său universal este mai bine perceput astăzi? La fel, moștenirea culturală a țărilor de tradiție ortodoxă, aceste regiuni considerate adesea ca aparținând unei Europe periferice, legitimând ignoranța?
Vă mulțumesc pentru acest prilej al convorbirii și al comuniunii. Limpezirea gândurilor îmi este folositoare, la fel și faptul de a formula încă o dată idei pe care le-am rostit sau care au fost deja spuse înaintea mea. Percepția Ortodoxiei ca tradiție și a Bisericii Ortodoxe ca o comunitate creștină de neocolit a evoluat din anii ʹ’70, perioadă în care, ca un oarecare număr de francezi, soția mea și cu mine am ales Ortodoxia - alegere pe care nu încetăm să o reînnoim în fiecare zi. Acum 40 de ani, creștinismul ortodox nu era cunoscut decât de un număr mic de intelectuali. Părinții mei, de pildă, destul de instruiți de altfel în anumite domenii, nu cunoșteau mai nimic: pentru ei, ortodocșii erau doar niște schismatici, creștini de nivel inferior, care nu înțeleseseră că adevăratul creștinism este cel al Papalității! În același timp, gânditorii ortodocși adevărați începuseră să răspândească textele în limba franceză, făcând astfel accesibilă gândirea Bisericii Ortodoxe, istoria și duhovnicia ei, dar mai ales Liturghia ortodoxă. Ea este cea care suscita cel mai puternic ecou în conștiința și sensibilitatea occidentală: slujbele, psaltica liturgică (cunoscută atunci exclusiv sub forma sa slavă, de tip catedrală) și icoanele atrăgeau occidentalii. Însă aceștia, fie ei sceptici, agnostici sau atei, erau interesați adesea de acest patrimoniu superb cu acea curiozitate pe care o resimțim față de niște triburi îndepărtate, inedite, poate în curs de dispariție și a căror existență, în orice caz, nu avea ecou în civilizația occidentală, sigură pe ea însăși, și a creștinătății.
Datorită Conferinței Sfântul Photius de la Institutul Saint Serge, dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, axată pe sursele patristice ale creștinismului universal, mulțumită părintelui Lev Gillet, unul dintre primii ortodocși francezi care au făcut legătura între Ortodoxia orientală și creștinătatea merovingiană a Sfântului Martin din Tours, Sfântul Ilarie din Poitiers, Sfânta Genoveva din Paris și a multor alți sfinți, grație lui Paul Evdochimov și lui Vladimir Lossky, rostitori de excepție ai teologiei palamite în limba franceză, mulțumită, bineînțeles, lui Olivier Clément, un francez nativ botezat adult în credința ortodoxă, percepția asupra Ortodoxiei s-a schimbat după război. Numeroase cărți și reviste (Contacts, Le Messager Orthodoxe) au popularizat lucrările acestor gânditori ortodocși din Occident. În același timp, transformarea inedită pe care o realiza Biserica Romano-Catolică în jurul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, conflictul occidental al modernismului și al tradiționalismului determinau mulți tineri creștini francezi să cugete asupra valorii Tradiției și a credibilității sale. Ortodoxia s-a impus progresiv ca o referință, a început să fie respectată, pe măsură ce era mai bine cunoscută. Un impuls considerabil îi îndrepta cu mare entuziasm pe francezi către comuniunea cu Biserica Ortodoxă, cu atât mai mult, cu cât apăreau parohii în care se slujea în limba franceză. Fraternitatea ortodoxă în Europa apuseană juca un rol foarte mare în prezentarea unei imagini vii, occidentale a Ortodoxiei, prin personalități duhovnicești ca părintele Cyrille Argenti, Olivier Clément, Nicolas Lossky sau părintele Boris Bobrinskoy. Dialogul interconfesional a contribuit foarte mult deopotrivă în a face cunoscută Ortodoxia în Europa Occidentală.
Mai recent, începând cu anii ʹ’80, percepția Ortodoxiei s-a schimbat iarăși. Pe lângă această considerație legitimă a patrimoniului Bisericii Ortodoxe, declinat nu doar în versiunea sa slavă cea mai cunoscută, dar deopotrivă în mărturia sa greacă și, din ce în ce mai mult, română, urmată mai recent de exemplul emigrației georgiene, se năștea o conștiință critică din partea occidentalilor. Erau mai bine informați nu doar în ceea ce privește bogățiile efective ale Ortodoxiei, ci și asupra vulnerabilității acesteia. Erau câteva discordanțe între dezvoltările ecleziastice, duhovnicești și liturgice minunate, și punerea lor efectivă în practică, între Ortodoxie și ortopraxie. Unele persoane obișnuiau chiar să sublinieze cu o anumită plăcere aceste disonanțe: impresia de aparentă „dezordine” pe care o oferă, pentru un raționalist occidental, desfășurarea ortodoxă a vieții comunitare și verificarea colegială, adesea exploatată pentru a proteja imaginea unei societăți ecleziastice bine organizate, adaptată lumii, o frumoasă piramidă creștină - viziunea romanică a Bisericii la care adera în general occidentalul, chiar ateu fiind. Teologia ortodoxă a unității ecleziale, sensul catolicității manifestate prin și în fiecare Biserică locală suverană - unitatea „holistică”, rămân niște taine pentru strănepoții aristotelismului medieval...
Percepția pe care o avem astăzi despre ortodocși s-a îmbogățit prin numărul lor, ce a crescut în mod considerabil din anii ’90, neîncetând de atunci să sporească. Din punct de vedere sociologic, prezența ortodoxă în Franța este mult mai importantă ca odinioară. Observația aceasta este și mai adevărată încă pentru Italia, de pildă, sau pentru Statele Unite sau Australia. Însă specificitatea Ortodoxiei dezvoltate în Franța constă în numărul de autohtoni ce au ales credința trăită în Biserica Sfinților Părinți. Observația aceasta este adevărată poate și pentru Belgia și Țările de Jos. Chiar dacă impulsul din anii ʹ’70 ce încuraja numeroși francezi să mărturisească credința adevărată a scăzut, tot rămâne faptul că, de pildă, așa cum demonstrează Congresul Fraternității Ortodoxe în Europa Occidentală, prezența în Biserică a francezilor nativi este o realitate de netăgăduit. Institutul Saint Serge, de pildă, de origine rusă, a ales până la urmă cursurile în limba franceză. Mitropolia Ortodoxă din Europa Occidentală și Meridională atestă, în interiorul Arhiepiscopiei din Europa Occidentală, o bună parte din preoții săi, din consilierii episcopali, din parohii, deci din credincioși, ca fiind de origine franceză. Ortodoxia este la noi din ce în ce mai puțin un fenomen străin, un creștinism de import. Cea mai mare parte din emigranții înşiși nu se gândesc să se întoarcă în țară. Mesajul ce rămâne întotdeauna cel mai stimulant constă în a aminti des că Ortodoxia, credința ortodoxă, ecleziologia ortodoxă, patrimoniul general al Ortodoxiei, nu se reduc la o formă orientală sau bizantină a creștinismului.
Universalitatea Ortodoxiei este o realitate care se impune lent, îndeosebi odată cu descoperirea mai recentă a Bisericilor vechi ortodoxe, pe care martiriul însângerat îl readuce în conștiința creștinilor occidentali.
Discuțiile despre identitate și integrare, la modă astăzi în Franța, migrează adesea către o deplasare a sensului însuși al respectivilor termeni, ce nu mai subînțeleg acceptarea diferențelor culturale și efortul de a înțelege alteritatea, ci trimit la o asimilare amorfă, la ignoranță sau la o indiferență politicoasă față de celălalt. Orice interogație asupra identității trebuie să plece neapărat de la presupunerea unei alterități radicale? Cum pot fi armonizate diferențele culturale, fără a sistematiza sau a-l modela pe celălalt potrivit așteptărilor noastre și care ar putea fi contribuția ortodoxă la aceste dezbateri?
Contribuția ortodoxă la dezbaterea despre identitate și integrare este în principal de origine teologică. Contemplarea Preasfintei Treimi ne deschide calea unei concepții vii a comunității umane. Într-adevăr, atunci când ne gândim la amprenta chipului lui Dumnezeu în ființa umană, știm că această amprentă este una trinitară, așa cum arăta teologul Vladimir Lossky și cum spunea adesea părintele Dumitru Stăniloae. Asta înseamnă că ființa umană are o capacitate naturală de a trăi comunitar fără a șterge diferențele și nici a le modifica din cauza separației sau a diviziunii - o capacitate congenitală și nu culturală de a-l primi pe celălalt înlăuntrul propriu, printr-o ospitalitate duhovnicească adevărată. Persoanele dumnezeiești sunt contemplate în unitatea lor absolută, în diferența lor absolută și întrepătrunderea, apartenența sau, mai mult, comuniunea lor reciprocă. Modelul trinitar ne determină să aderăm la un proiect social în care persoanele umane ar putea participa la viața comunitară cu bucurie, în libertate și cu sentimentul de a le fi respectate convingerile și opțiunile de viață. Bineînțeles, modelul trinitar, pentru a fi sursă de bucurie și de împlinire pentru ființa umană, accentuează reciprocitatea primirii, a ospitalității și a respectului. Atunci când reciprocitatea nu este trăită, societatea devine rapid victimă a conflictelor, complet străine modelului și vieții trinitare dumnezeiești. Programul social și politic al creștinilor ortodocși este teologia trinitară. Acum, ceea ce formulăm în legătură cu persoanele (create după chipul persoanelor divine necreate) ar trebui să poată fi generalizat celorlalte forme luate de diversitatea umană, cum sunt diferențele de ordin religios sau cultural. Dacă urmăm modelul divin, ar trebui să trăim împreună cu multă bucurie și simplitate. Dumnezeu cel întrupat, Hristos, Fiu unic și Cuvânt al lui Dumnezeu, ne arată în Evanghelie multe exemple ale acestui respect nu doar pentru persoane, ci și față de popoare și culturi diferite. Am avea mult de câștigat dacă am cugeta asupra atitudinii lui Dumnezeu făcut Om față de cei ce nu erau evrei - samarinenii, romanii, cananeenii. Fiind Dumnezeul tuturor, El se înfățișează primitor față de toți oamenii, fără a-și renega identitatea iudaică pe care o asuma, devenind om în mijlocul unui neam specific și fiind, așadar, El Însuși responsabil de o formă concretă și specifică de umanitate. Hristos nu a fost o ființă abstractă; El a fost „locuitor al acestei lumi”, așa cum spune Liturghia Sfântului Vasile.
Specific Ortodoxiei este tocmai acceptarea diversității, a diferenței - există chiar un îndemn de a ieși în întâmpinarea celuilalt, a diferenței, căci Dumnezeu se manifestă adesea în astfel de întâlniri ce actualizează unitatea originară (întâlnirea de la Mamvri și multe alte episoade biblice). Cum se poate stimula într-o comunitate interesul adevărat sau cel puțin cognitiv pentru celălalt, mai multă empatie?
Teama noastră de ceilalți se naște în general din ignoranță. Însă această teamă se naște mai curând din necunoașterea lui Dumnezeu, din slăbiciunea credinței noastre în Dumnezeu și din faptul că ea este de tip intelectual. A studia teologia este foarte important, chiar mai mult, a-L cunoaște personal pe Dumnezeu - o experiență adevărată a lui Hristos. Cu cât îl cunoaștem mai bine pe Hristos, cu atât vom ști să-L slăvim ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ca Om universal, Cel ce Își însușește în ființa Sa dumnezeiască întregul neam omenesc - cu atât vom fi capabili să întâmpinăm pe cei care sunt diferiți de noi. Trebuie să învățăm a privi prin Sfântul Duh pe Hristos prezent în fiecare om. El Însuși ne învață acest lucru în Evanghelia Judecății de Apoi, citită la începutul Postului Mare: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).
Taina Întrupării are drept urmare această atotprezență a Cuvântului, nu doar în interiorul omenirii, ci în fiecare ființă umană. Bineînțeles, dacă ignorăm această realitate, dacă trăim ca și când ea nu ar exista, ca și când Întruparea nu ar fi decât un fel frumos de a spune, frumos și fără de-înțeles, vom continua să-i privim pe cei dimprejur cu ochii lumii căzute. Vom rămâne tributari fricii, disprețului și urii, a judecății și a condamnării tuturor celorlalți. Dacă însă, prin căutarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul Sfinților Părinți, prin rugăciunea purtată în sânul Tradiției, căpătăm o conștiință adevărată a faptului că Dumnezeu este întru Om și Omul este întru Dumnezeu, totul se schimbă. Ucenicul lui Hristos poartă înlăuntru această conștiință și o răspândește în juru-i. Această conștiință este întărită de faptul că știm nu doar că Hristos și-a făcut locaș în omenire și în fiecare ființă umană, ci și că poartă pentru fiecare om o iubire nesfârșită; El și-a dăruit deja viața pentru fiecare dintre noi; fiecăruia Îi propune mântuirea; fiecăruia I se dăruiește drept hrană și băutură de viață. Pe fiecare dintre cei ce Îl poartă deja lăuntric prin Întruparea sa, Hristos îi cheamă: Vino, urmează-Mă! Veniți la Mine, voi toți cei ce sunteți obosiți și împovărați! Apropiați-vă, cei căzuți, cei păcătoși, cei pângăriți. Veniți, cei înțelepți și cei erudiți, cei drepți și cei instruiți din lumea aceasta! Chemarea aceasta a Cuvântului răsună în lume prin Duhul Sfânt. Ca urmare, cei botezați, mădulare conștiente ale Trupului lui Hristos, conlucrători la faptul Mântuirii, înscriși deja pe un drum al pocăinței și al sfințeniei, nu pot și nu trebuie să fie mai aspri și mai exigenți, mai neîncrezători decât Stăpânul lor. Răspunsul la multe întrebări ale vremii noastre poate fi găsit adâncind harul care se află înlăuntrul celor botezați.
În propriul dumneavoastră parcurs spiritual, pe lângă părinții spirituali și duhovnici, ați fost profund marcat de două mari personalități ale secolului trecut, părintele Dumitru Stăniloae și Emmanuel Levinas - prezențe cu adevărat carismatice. În ce chip v-au hrănit lecturile biblice și viziunea asupra lumii contemporane, asupra modului de a înțelege suferința? Ce răspuns am putea aduce afirmației totalitare a urii și a distrugerii?
Este adevărat că întâlnirea cu profesorul Levinas pe vremea când eram student la filosofie mi-a revelat faptul că metafizica nu era doar punerea în ordine a conceptelor sub forma unui sistem structurat. Vedeam în el un gânditor ce avea o adevărată viziune, o viziune foarte profundă a ceea ce rostea - atunci când comenta, de pildă, Critica rațiunii pure de Immanuel Kant. Nu este momentul să dezvolt despre ce era vorba - problema antinomiilor; ceea ce mi-a lăsat însă o amintire de neșters era evidența faptului că vedea, înțelegea prin pătrunzimea minții sale adevărurile despre care vorbea. Aceeași impresie pătrunzătoare am avut-o atunci când, mai târziu, datorită cărții lui Christos Yannaras, Despre absența și necunoașterea lui Dumnezeu, am abandonat filosofia pentru teologie, aflându-mă în preajma părintelui Dumitru Stăniloae. Și el era unul care vorbea din experiență, dintr-o experiență pur imaterială, bineînțeles, cea a contemplării evidenței. Am înțeles atunci de ce Descartes scrie că evidența este criteriul adevărului. În ceea ce-l privește pe Olivier Clément, influența sa asupra mea este puțin diferită față de cea pe care au exersat-o gânditorii despre care am vorbit. Olivier Clément mă impresiona prin calitatea limbii sale, prin frumusețea expresiilor marelui scriitor, ale marelui orator ce era. Olivier Clément este primul mare scriitor ortodox de limbă franceză. Câțiva dintre noi l-am rugat să se prezinte la Academia Franceză, fiind cu precădere îndreptățit, însă a refuzat. Avea un lirism, o creativitate lingvistică, o flacără duhovnicească excepționale. A fost un scriitor și un teolog carismatic: și în cazul său, ca în cazul marilor contemplativi Levinas și Stăniloae, ceea ce mă stimula erau manifestarea unui demers al cunoașterii dincolo de concept, depășirea raționalismului printr-o gândire adevărată, mai cu seamă în teologie. Teologia nu este antirațională: este metarațională, cum au arătat Sfinții Părinți. Cu Levinas, care este înainte de toate un teolog evreu, Stăniloae și Clément, gânditori creștini ortodocși, am înțeles apoi că Biserica nu este doar locul rugăciunii și al ascezei: ea este deopotrivă, și într-un mod eminent, un loc al gândirii. Spiritualitatea și gândirea nu se opun; credința și rațiunea nu se opun. Spiritualitatea, în sensul vieții întru Duh sau a Duhului înlăuntrul nostru - luminează facultățile omenești, le sporește și le duce dincolo de ele însele. Din acest motiv sunt convins că marile întrebări pe care ni le înfățișează lumea contemporană pot fi primite și asumate prin înțelegerea religioasă, vreau să spun cea biblică: cea dezvoltată de gândirea iudaică și cea pe care, într-un chip eminent, o poartă profetismul credinței creștin-ortodoxe. Problema morții și a suferinței, încercare pentru fiecare, nu trebuie lăsată doar în grija gândirii filosofice. Ea trebuie raportată celui care, tocmai, s-a ferit de orice explicație în ceea ce o privește și a îndreptat-o către maximul adevărului său prin propria sa viață de Fiu unic și Cuvânt al lui Dumnezeu făcut Om.
Ortodoxia, împlinirea vieții
Născut în 1947, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard a intrat în Biserica Ortodoxă în 1972, în același timp cu soția sa, Pascaline, adormită întru Domnul în mai 2015. A urmat studii de teologie și o pregătire pentru doctorat sub îndrumarea părintelui Dumitru Stăniloae (1980-1990), încheiată cu obținerea unui doctorat în istorie bizantină - Eusebeia în perioada protobizantină (1983), susținut la École Pratique des Hautes Études, și un altul în teologie dogmatică - Suferință și ascultare: Persoana și Crucea (2010), susținut la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris. Paroh al comunității de la Louveciennes, lângă Versailles, și protopop al Decanatului ortodox român din Franța al Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală și Meridională, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard ține cursuri în cadrul Centrului Ortodox de Studii și Cercetare Dumitru Stăniloae din Paris.