În urmă cu 21 de ani, părintele Gabriel Herea a observat spectaculoase proiecții solare în biserica lui Ștefan cel Mare de la Pătrăuți, în care slujea. La început, le‑a considerat întâmplătoare. Studiind, a înțeles că nu e vorba de probabilitate, ci de un efect al matematicii pe baza căreia a fost construită biserica. Le‑a fotografiat ani la rând și le‑a documentat riguros. Alături de alți cercetători, a publicat rezultatele în prestigioase reviste științifice din SUA și din Europa. De curând, lumina de la Pătrăuți a fost tema unei conferințe organizate la Yale University. Prin știința de a construi a meșterilor venețieni cu care a lucrat Ștefan cel Mare, soarele, la Pătrăuți, a fost folosit ca un inspirat catehet.
Când și cum a început povestea a ceea ce avea să fie cunoscut în cercul cercetătorilor interesați de acest fenomen drept „lumina de la Pătrăuți”?
Cel mai simplu răspuns ar fi: în momentul slujirii în biserica de la Pătrăuți. Eu am început să slujesc acolo din toamna lui 2003. În primăvara anului 2004, în perioada pascală, slujind Liturghia, am observat că în timpul Utreniei, de pe fereastra Altarului se inundă cu lumină proscomidiarul. La Pătrăuți, acesta e o nișă în zid, nu o încăpere sau un decroș în zid. Fiind în timpul slujbei, fiind tămâie în biserică, apărea un fascicul de lumină. Era în martie, înainte de echinocțiu.
În iunie 2004, an în care celebram jubileul lui Ștefan cel Mare, într‑o sâmbătă, m‑am trezit în curte cu celebrul fotograf Dragoș Lumpan, care avea atunci contract cu National Geographic pentru fotografii care să ilustreze un reportaj despre Ștefan cel Mare. Fotografia pe celuloid atunci, cu ISO mare, iar fotografiile făcute spre Altar, în timpul Sfintei Liturghii, au surprins o rază luminoasă mare pe Sfânta Masă.
Văzusem și eu raza în timpul slujbei, dar nu mi‑a atras în mod deosebit atenția, tocmai pentru că pusesem totul pe seama întâmplării, a probabilității. Însă pe fotografie se vedea spectaculos. Am făcut și niște vederi atunci, iar una dintre vederi era acea lumină pe Sfânta Masă. Acea vedere a început să circule și în mintea mea au început să se nască semne de întrebare. M‑am întrebat dacă nu cumva cei care au construit biserica și‑au dorit să utilizeze soarele din punct de vedere simbolic.
Cum vă explicați, atunci, la începuturi, felul în care lumina era proiectată?
La acel moment nu am crezut că alinierea aceea a soarelui poate să aibă o semnificație matematică. Avea o semnificație simbolică, dar putea să fie o semnificație pur întâmplătoare. Pentru că orice rază de lumină intră într‑o încăpere printr‑un gol și, într‑un anumit moment al anului, în mod evident, va parcurge acea încăpere și va atinge nu toate punctele din încăpere, dar toate punctele din calea razei.
Din toamna anului 2005, biserica a intrat în restaurare; am pus schele în Altar și nu am mai putut sluji acolo. Prin urmare, nu am mai văzut nici proiecțiile solare. A rămas doar amintirea celor două alinieri - inundarea cu lumină a proscomidiarului și inundarea cu lumină a Sfintei Mese, pentru care aveam și fotografie.
Între timp, am întreprins o cercetare doctorală pe istoria artei, pe hermeneutică, pe simbol, fără să abordez lumina, pentru că nu aveam nici un argument că acele proiecții solare nu sunt niște întâmplări. Făcând, însă, studii doctorale, am avut contacte în lumea științifică la cel mai înalt nivel. Și, acolo unde simțeam că pot dialoga pe tema asta, întrebam. Și primeam diferite păreri, nu răspunsuri.
Au urmat încă niște ani, dar mai ales a urmat o întâlnire cu un cercetător din Cluj‑Napoca, Tudor Urcan, care lucra geometrii. Geometria, în fapt, e o rezonanță a metafizicii și există o legătură nu doar prin caracterul de simbol al formei, ci prin caracterul de simbol al interacțiunii geometrice și translării de la o formă la alta a geometriei. A existat, în vechime, un sistem filosofico‑religios care se numea pitagoreism și care a pornit de la evoluțiile geometrice. Tudor la acel nivel de respect este față de geometrie. „Eu prin geometrie l‑am descoperit pe Dumnezeu”, mi‑a spus. El a înțeles că ceea ce găsim noi în manuscrisele medievale cu privire la geometrii are legătură cu constructorii goticului. Și nu cred că în România, între cercetătorii contemporani ai goticului, mai este cineva la nivelul lui în înțelegerea geometrică a goticului.
El mi‑a trimis un e‑mail, căutând un convorbitor pe acest domeniu al lui de interes.
Cu opt ani înainte, avusesem o altă „întâlnire”, telefonică, cu un fizician din Republica Moldova, Andrei Vartic. El m‑a rugat să fac măsurătorile planului bisericii și, în urma acestor măsurători, am constatat că sunt multe în proporția de aur.
Dar, iarăși, nu am putut să public, pentru că am înțeles cât de ușor se poate distruge o temă în lumea științifică. Sunt mari descoperiri care au fost făcute în arheologia moldovenească, care au fost negate cu înverșunare de profesioniști pentru că au fost descoperite de persoane considerate nepotrivite. Și mereu mi‑am spus că, dacă observ ceva şi dacă nu mă pricep să duc tema la un nivel grozav, o dau altcuiva.
Tudor Urcan a venit și mi‑a demonstrat foarte multe lucruri despre planurile geometrice ale Pătrăuțiului, diferite variante în care ar fi putut gândi constructorul cu ajutorul funiei și al suliței geometriile pe baza cărora a construit ce a construit, aplicând metoda gotică. Pentru că ei construiau într‑un mod total diferit de noi astăzi. Construiau pe baza unei filosofii care spunea așa: atunci când tu construiești, nu ești creator; tu modelezi în creația lui Dumnezeu. Singurul Creator e Dumnezeu. Și dacă vrei să construiești ceva care să fie solid, să reziste, trebuie să fii un continuator al creației lui Dumnezeu.
Cei care construiau - nu se numeau arhitecți la vremea aceea - aveau și calificările de aritmetru, geometru și astronom. Iar știința lor însemna un set de algoritmi cu care cultura mediteraneeană a construit din perioada Egiptului până în secolele XVII‑XVIII, când s‑au blocat catedralele gotice. Undeva în secolul al XVIII‑lea, s‑a pierdut știința continuității algoritmice. Scopul acestei științe era să facă legătura continuă între creația lui Dumnezeu și creația omului. Omul cultivă creația lui Dumnezeu. S‑a observat că Dumnezeu a creat geometric și atunci s‑a postulat că, dacă vom continua să construim tot geometric, pornind de la geometria creației lui Dumnezeu, vom construi bine. Şi vom avea clădiri care vor rezista. Pentru că ştiinţa rezistenţei materialelor și a bolților apare în secolul al XVIII‑lea. Dar până atunci, ca să nu‑ți pice bolta în cap, trebuia s‑o închei perfect din punct de vedere geometric.
L‑am întrebat și pe Tudor Urcan, așa cum i‑am întrebat și pe alți cercetători: „Omule, știi ceva despre soare?”. „Nu știu, părinte, dar în bibliografia goticului există proiecții solare simbolice de pe rozasa (fereastră circulară specifică arhitecturii gotice, n.r.) de vest. Vezi și matale ce se întâmplă la Pătrăuți pe vest”, mi‑a zis. Era în august 2015 și, în aceeași zi, nefiind nori, am stat să văd ce se întâmplă pe vest. Și am văzut că, într‑adevăr, soarele trece prin dreptul ușii de intrare și aruncă o lumină în pronaos. Imediat mi‑am pus întrebarea ce va fi a doua zi și tot așa, pentru că era perioada din an în care soarele începea să coboare de pe cer. Și în vara aceea, într‑o lună jumătate, am știut de ce. În fiecare seară, în jurul orei 18:00, am urmărit ce se întâmpla cu proiecția pe ușa de pe vest. În septembrie, din ușa de intrare în biserică, lumina ajunsese până pe Sfânta Masă. Și nu un singur fascicul, ci inunda complet Sfânta Masă. Deci, practic, am concluzionat, în acel an, că soarele, la echinocțiu, apune fix în mijlocul ușii de intrare în biserică și pătrunde în biserică, ajunge pe Sfânta Masă, trece și peste aceasta, proiectând umbra obiectelor de pe Sfânta Masă în axul bisericii. Ca să se întâmple o asemenea proiecție, trebuie ca înălțimea platoului pe care e făcută biserica, înălțimea dealului după care apune soarele, poziția soarelui la echinocțiu și arhitectura bisericii să intre într‑o ecuație. După ce am văzut și am fotografiat acele proiecții solare, am impus o regulă de cercetare care suna cam așa: documentez, fotografiez și public orice proiecție solară simbolică de la Pătrăuți care aduce mai mult decât trei coincidențe.
Și apoi trei ani am făcut peste 10.000 de imagini, pe care am început să le pun în timelapse‑uri (tehnică fotografică care redă scurgerea timpului, n.r.). Iar în 2018 am publicat prima dată.
„Prin Ștefan cel Mare, venețienii au adus know‑how‑ul construcțiilor în Moldova”
După cercetările și observațiile pe care le‑ați făcut, subiectul a devenit cunoscut și a început să intereseze fizicieni din România, cercetători din universități europene și americane. Ce era necunoscut pentru cercetătorii americani, de pildă?
Ridicarea acestei teme la nivelul la care este acum i se datorează lui Florin‑Dorian Buzatu, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, care m‑a invitat să prezint observațiile și cercetările mele acolo. Apoi tema a expandat.
Dar Dorian Buzatu m‑a întrebat: „Părinte, nu‑i o minune?”. Iar răspunsul meu a fost: „Da, este o minune. Este o minune faptul că la est de Carpați, într‑un teritoriu căruia nici o putere europeană nu îi dădea șansă de statalitate, cu un principe nerecunoscut decât ca palatin, adică inferior, care trebuia să se închine ba la unguri, ba la poloni, s‑a construit așa ceva. A existat alianța cu Veneția. Iar tipul ăsta de știință era secretă. Asta era arma atunci - cum să construiești bine. Dacă știai să construiești bine, puteai să‑ți faci țară. Prin Ștefan cel Mare, venețienii au adus know‑how‑ul construcțiilor în Moldova. Timp de 30 de ani, Ștefan a făcut cetăți. El a experimentat și a putut să facă inovație.
Proiecțiile solare se studiază de zeci de ani. De exemplu, proiecția soarelui care trece prin ușă și ajunge pe Sfânta Masă, care se întâmplă, de echinocțiu, la Pătrăuți, e o proiecție despre care se spune că exista și în Templul lui Solomon. Nu mai avem acest templu, dar avem Templul lui Ramses al II‑lea, în care există această proiecție. Era un obicei antic, vechi, de a coordona soarele în forma asta.
Proiecții solare similare la biserica Mănăstirii Pătrăuți, Biserica „Sfântul Ilie” și biserica Mănăstirii Voroneț
În rezumatul unei lucrări pe care ați prezentat‑o la Conferința Națională a Comisiei de Pictură Bisericească, spuneați despre proiecțiile solare de la Pătrăuți că sunt „adevărate clișee în mișcare”. Aș vrea să vă rog să explicați această remarcă.
Şi la alte biserici moldovenești există astfel de proiecţii. Eu însumi am documentat la Mănăstirea Coşula‑Botoşani, la Biserica „Sfântul Ilie” din Șcheia‑Suceava și la Mănăstirea Voroneț. La „Sfântul Ilie” avem aproape aceleași proiecții - foarte reușite, foarte spectaculoase. De exemplu, când e solstițiul de vară, care e de ziua Sfântului Ioan, soarele vine la picioarele lui Ștefan cel Mare - și la Pătrăuți, și la „Sfântul Ilie”. Apoi, urcă pe cer și proiecția se mută pe Sfânta Masă. Asta e o mișcare de succesiune simbolică care se petrece și la Pătrăuți, și la „Sfântul Ilie”. În aceeași zi, tot în timpul Sfintei Liturghii, în ambele biserici, lumina soarelui se aprinde pe icoana Învierii. E un fel de cinematografie. Avem imagine colorată, avem lumină și avem mișcare. Acest ciclu de succesiuni simbolice, care spun o cateheză, este lucrul pentru care cercetarea este atât de interesantă pentru lumea științifică de la nivel internațional. Pentru că asta înseamnă inovație. Proiecțiile solare există în toată Europa. În Italia, la un moment dat, le‑au transformat în calendare și în ceasuri - tot forme de mișcare, dar nicăieri nu a fost descoperit un edificiu care e ca un mecanism. Ăsta este lucrul care îi face pe cercetătorii de la nivel internațional să se îndrepte spre stilul moldovenesc de arhitectură și spre acest fenomen, care este o inovație ce derivă dintr‑o știință ce a existat. Nu se așteptau să mai găsească așa ceva; considerau că, odată cu Renașterea, această știință a murit.
De o sută de ani se vorbește despre stilul moldovenesc de arhitectură că e unic, de o sută de ani se scrie în cărțile de specialitate că Pătrăuțiul este prototipul stilului moldovenesc de arhitectură. Astăzi, putem spune că dacă Biserica Pătrăuți era mai mare cu un singur metru, nu bătea deloc lumina; dacă era mai scundă cu un metru, nu bătea. Deci, e un mecanism funcțional.
Am publicat despre fenomenul de la Pătrăuți la Chicago, alături de alți doi cercetători, într‑o revistă în care se publică doar 10 articole pe an. Are un board internațional de mare, mare prestigiu. A urmat publicarea la Berlin, apoi o carte publicată la Brill (cunoscută editură academică olandeză, n.r.), iar de curând a fost o conferință pe tema luminii de la Pătrăuți la Yale University.
Potențialul temei e mult mai mare. Dacă așa ceva ar fi fost descoperit într‑o cultură majoră, ar fi fost valorizat, inclusiv turistic.
De fapt, ce amplifică lumina - un anumit spațiu, un anumit registru iconografic, anumite culori ale icoanelor? Și cu ce efect?
Din punct de vedere istoric povestea luminii de la Pătrăuți e marcată de cele trei întâlniri despre care v‑am povestit. Din punct de vedere cultural, povestea a început mai dinainte. Pentru că noi, la Suceava, avem moaștele Sfântului Ioan cel Nou, pictura medievală e legată de istoria lui. E sfântul de care e legată minunea rugului de foc care‑l ridică, e un sfânt martirizat pentru că nu s‑a închinat soarelui. Anul trecut am lucrat mult pe Mineie și pe Triod și am observat că termenul „soare” este peste tot, în cărțile noastre de cult, ca imagine a lui Hristos. Și omul este imaginea lunii. Iar soarele luminează luna și luna reflectă lumina. Când se vorbește despre sfinți, se spune că ei strălucesc, pentru că ei reflectă lumina lui Hristos. Avem o cultură solară, dar e vorba despre Soarele dreptății, Hristos.
În biserica de la Pătrăuți, la echinocțiu, de pe fereastra Altarului, soarele luminează icoana Coborârii la iad (numită și icoana Învierii, n.r.) și se aprinde în iad. Apoi, la solstițiul de vară, soarele, de pe fereastra de sud a turlei, luminează aceeași icoană. La solstițiul de iarnă, de pe fereastra de sud a absidei de sud, soarele luminează aceeași icoană. De fapt, inima construcției Pătrăuțiului este icoana Coborârii la iad. Iar Ștefan cel Mare este pictat față în față cu această icoană, o privește.
Această icoană este luminată de soare din patru ferestre diferite, în cele patru momente cardinale ale anului. Și ce face? Aprinde lumina în mijlocul iadului. Îl luminează pe Hristos, care luminează în iad. De asta am spus mereu că, de fapt, discutăm despre cateheză.
Ce se observă la Pătrăuți și nu se observă în alte biserici? Cum au calculat constructorii acelor timpuri calea Soarelui, așa încât să poată dirija, prin intermediul ferestrelor, al ușii, lumina în interior?
E foarte posibil să existe și alte biserici vechi, mai ales în stilul moldovenesc de arhitectură, dar nu doar, în care să se observe același lucru. Se spune, de exemplu, despre bisericile săsești din Transilvania că au proiecții solare în legătură cu hramul lor. Dar nu există o documentare la nivelul celei făcute la Pătrăuți. Există, de asemenea, o teză de doctorat pe tema proiecțiilor solare în bisericile din Muntele Athos, realizată de un profesor din Tesalonic și susținută la Michigan, în SUA. Problema acelei cercetări este că nu are nici o fotografie; are doar mărturii și desene. Metodologia cercetării n‑ar mai permite acum să treacă o asemenea teză de doctorat. Eu am avut norocul să pot fotografia timp de trei ani la Pătrăuți. Dar cu eforturi mari; tot timpul „alergam” după soare și după fotografii. Au fost situații în care erau nori și a trebuit să aștept un an ca să pot observa alinierea.
Ce vedem la Pătrăuți? În perioada Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, adică la solstițiul de vară, soarele răsare în turla bisericii, de pe fereastra de est, pe Sfântul Isaia, care stă cu o carte deschisă din Psalmi în care scrie: „Dis‑de‑dimineață mă voi ruga Domnului”. Apoi, după ce soarele urcă puțin pe cer, din fereastra Altarului, soarele răsare la picioarele lui Ștefan cel Mare de pe tabloul votiv, lucru care, în același moment, în aceeași perioadă, se petrece și în Biserica „Sfântul Ilie”, la opt kilometri de Pătrăuți. Apoi soarele urcă pe cer, proiecția coboară pe podea și urcă pe Sfânta Masă; la fel și la „Sfântul Ilie”. Dacă Sfânta Masă este mormântul lui Hristos și dacă facem trimitere la Înviere și la slujbele noastre, la moartea și învierea alături de Hristos, realitate misterică ce e inima cultului nostru, putem asocia simbolic gestul translării luminii de pe Ștefan cel Mare în mormântul lui Hristos. Soarele îl ia pe Ștefan și merge în mormântul lui Hristos. Iar la o oră și ceva după, spre sfârșitul Sfintei Liturghii, vezi că se aprinde soarele, de pe fereastra de sud a turlei, pe icoana Coborârii la iad. Diferența dintre bisericile Pătrăuți și „Sfântul Ilie” este că la Pătrăuți icoana Coborârii la iad se află în primul registru, jos, față în față cu tabloul votiv, pe când la „Sfântul Ilie” e în al treilea registru. Vorbim, deci, despre faptul că cei care au gândit bisericile au mișcat în programul iconografic pentru a obține un fenomen mecanic similar în două biserici făcute la un an distanță una de cealaltă și pictate în aceeași perioadă. Așadar, nu mai sunt întâmplări.
V‑am întrebat ce se poate vedea la Pătrăuți și nu în alte biserici, gândindu‑mă la afirmația cercetătorului Vladimir Ivanovici, care susține că biserica de la Pătrăuți și întreg fenomenul luminii de acolo constituie un caz unic și că ar putea explica felul în care au fost construite bisericile medievale.
Este corect ce a spus Vladimir, pentru că Pătrăuți este prototipul. Prototipul acesta s‑a tot mărit, astfel încât să se obțină un spațiu mai mare. Pentru construirea bisericii „Sfântul Ilie” și a bisericii Mănăstirii Voroneț s‑a randat Pătrăuțiul la dimensiuni mai mari.
Vă spuneam că meșterul venea cu un algoritm știut din breaslă, pe care, dacă era capabil, făcea inovație sau nu făcea inovație. Iar acest algoritm era calculat după echinocții și după solstiții. Și sărbătorile noastre ortodoxe sunt puse după echinocții și solstiții, ca să poată fi serbate cât mai aproape una de alta în diferite părți ale Mediteranei. Că altfel am fi avut 50 de religii creștine.
Vladimir Ivanovici are un doctorat în proiecţii solare la sfârşitul Antichităţii. El a venit cu metodologia în echipa noastră şi a făcut ca articolele ştiinţifice pe care le‑am publicat în America să fie metodologic corecte.
„Ștefan cel Mare avea această temă a educării prin persuasiune”
Apropo de Vladimir Ivanovici, el spune că lumina soarelui a fost folosită la Pătrăuți pentru a atrage atenția asupra anumitor imagini și personaje în timpul Liturghiei. De ce era nevoie, în epocă, de astfel de accente în timpul slujbelor religioase?
Aici aș vrea să dezvolt un pic. Azi, pentru a avea succes în actul educativ, trebuie generată emoție. Dacă există o emoție pozitivă, conținutul educativ va fi asociat de primitor tot timpul vieții lui cu ceva pozitiv și va putea fi dezvoltat. Dacă este o emoție negativă, conținutul va fi asociat negativ de primitor.
Educația pe emoție trimite la persuasiune, adică acea educație pe care o generez chiar fără ca cel care o primește să se prindă. Azi, persuasiunea este abuzată de dezvoltările media, astfel încât masele să fie educate cum vor unii, trecând de mult de rațiunile prime ale educației maselor.
Realitatea este că și Ștefan cel Mare avea această temă a educării prin persuasiune. El trebuia să‑și construiască o țară, avea nevoie de cavaleri, oameni care erau considerați ființe superioare pe câmpul de luptă, nu doar din punct de vedere fizic, ci și psihic. Ca să fii superior din punct de vedere psihic, trebuia să ai o altă stare - duhovnicească, dacă vreți. Cum se raportau la suveranul lor acești oameni pregătiți și educați în cultura creștină - cu Soarele‑Hristos, cu sfinții care reflectă lumina Soarelui - după ce intrau în biserica de la Pătrăuți și se arăta că soarele vine la picioarele lui Ștefan cel Mare, că soarele îl aprinde pe Hristos în icoană. Ce emoții aveau?
Gândiți‑vă ce se întâmpla în Evul Mediu când oamenii care intrau în biserică vedeau aceste proiecții. Ei nu aveau conceptul de matematică. Dacă ar fi asistat la construcția bisericii și ar fi văzut pe respectivul constructor, acel magister in divertibus artibus, când a măsurat Pătrăuțiul, ar fi observat un italian îmbrăcat frumos, care a înfipt dimineață, înainte de răsărit, o suliță în pământ. Când a răsărit soarele, a mai înfipt o suliță, în funcție de umbra dată de prima suliță. S‑a dus după aceea la pescuit. A așteptat apusul soarelui și, fix când a apus, italianul a mai înfipt o suliță în pământ. S‑a dus la culcare. A doua zi a venit cu o funie lungă și a început să facă geometrii. Și, din geometriile acelea, mai înfigea sulițe în pământ. La sfârșit, după ce a înfipt foarte multe sulițe, a început să le scoată pe unele și să le lase înfipte pe altele. Când a terminat de smuls sulițe din pământ, a rămas conturul bisericii. Ce au putut înțelege din ceea ce au văzut? În primă fază că italianul e nebun, apoi că e vrăjitor. Pentru că ei nu știau matematică. Însă aveau încredere în domnitor, care nu‑l considera vrăjitor. Și când se duceau în biserică și vedeau că soarele bate la picioarele lui Ștefan, când știau ce forță are domnitorul lor, mai puteau să‑l trădeze?
E vorba, deci, despre capacitatea de a persuada.
Vorba unui coleg, dacă ar fi trăit azi Sfântul Apostol Pavel, ar fi folosit whatsApp. Asta a făcut și Ștefan.
Noi, astăzi, avem Trinitas și Ziarul Lumina. Dacă nu aveam aceste mijloace, eram rupți, defazați. O să vină alții din urmă și, peste 50 de ani, o să analizeze ce valoare a avut și are faptul că avem centru de presă în timpurile astea atât de tulburi. Dar Ștefan nu avea nici curent electric, nu avea nimic. Însă el și‑a făcut propriul Trinitas, inovând pe o știință pe care o aveau - soarele de pe cer care genera și mișcare.
Biserica de la Pătrăuți, prototip de arhitectură
În zilele de Paști, cum cade lumina în interiorul bisericii? Poate‑i o naivitate, dar m‑am întrebat cum au fost făcute calculele drumului soarelui, având în vedere decalajul actual dintre calendarul vechi și cel nou.
Calculele nu s‑au făcut după calendar, ci după echinocții și solstiții. Acestea sunt și erau fixe; diferă o zi, o zi și ceva. Toate aceste proiecții solare au o marjă de desfășurare, se petrec, de la o zi la alta, timp de trei săptămâni la echinocții și o lună jumătate la solstiții. La echinocțiu, lumina e pe Sfânta Masă la apusul soarelui, într‑o aliniere perfectă, aruncând umbra obiectelor de pe Sfânta Masă în axul bisericii. Trei săptămâni, într‑o proporție mai mare sau mai mică, avem aliniere pe Sfânta Masă.
Apoi, și la echinocțiu, și la solstițiu, avem lumină pe proscomidiar, de pe ferestre diferite.
În lumea astronomilor se spune că la solstiții soarele e mai leneș. La echinocții e mai vioi. Asta înseamnă că la solstiții poziția soarelui pe cer se modifică mai încet de la o zi la alta. Și face ca, de exemplu, una dintre cele mai spectaculoase proiecții la solstițiul de iarnă să fie cea de pe fereastra de sud a naosului, pe unde soarele vine în icoana Învierii lui Hristos, pleacă pe Steaua Întrupării lui Hristos și apoi călătorește prin biserică până în proscomidiar, care, simbolic, e Peștera Betleemului. Istoric vorbind, lucrurile nu merg strict așa, dar misteric sunt fix așa: că Hristos Cel înviat se dăruiește în permanență nouă. Teologic, lucrurile sunt profunde și, când vezi ce frumos se leagă cu felul în care soarele e catehet, preferi nici să nu mai vorbești. Stai și te uimești.
Tot postul Crăciunului soarele, la amiază, bate pe Steaua Întrupării lui Hristos. Indiferent de cum ar cădea Crăciunul, mai devreme sau mai târziu din punct de vedere simbolic, lucrurile se petrec. Marja de două săptămâni față de calendarul vechi nu contează în cazul proiecțiilor solare de la Pătrăuți nici pe solstiții, nici pe echinocții.
Paștele e cu data schimbătoare, dar se calculează după echinocțiu. Și proiecțiile care sunt fixe sunt de echinocțiu. Azi, noi nu putem recunoaște echinocțiul; aflăm la știri că este. În vremea lui Ștefan cel Mare, nu aveau nevoie de știri ca să afle asta. Veneau la Pătrăuți și observau că lumina se încadrează perfect în proscomidiar. Așa știau că e echinocțiu. Apoi își calculau data Paștelui și aveau un ritm.
Conform cercetărilor publicate de Urcan, fațada de vest a Bisericii Pătrăuți este etalon pentru prăjină (ca unitate de măsură, n.r.). Dacă cineva din vremea lui Ștefan cel Mare voia să vadă cât măsoară prăjina, punea o funie pe fața Pătrăuțiului și avea prăjina. Spunem noi asta acum, de când am descoperit că fațada Pătrăuțiului e exact dimensiunea unei prăjini din secolul al XVII‑lea, de când e documentată această unitate de măsură. Dar între 1487 și secolul al XVII‑lea, timp de 150‑180 de ani, nu avem altă mărturie că în vremea lui Ștefan cel Mare se folosea prăjina. Deci, etalonul pentru prăjina moldovenească, care e diferită de prăjina muntenească, exista la Pătrăuți. Când au construit, au pus în prototip etaloane - fațada măsoară fix o prăjină, piatra din Sfânta Masă e tăiată după dreptunghiul egiptean (două triunghiuri pitagoreice).
Totuși, ca să vorbim despre Paște, trebuie să vorbim despre niște proiecții solare simbolice care există în foarte multe biserici, chiar și din întâmplare în unele dintre ele, biserici aliniate pe răsărit. Din absida pusă pe est, într‑o perioadă lungă de timp, cam șase luni pe an, dacă fereastra Altarului este la o înălțime rezonabilă, trecerea soarelui prin dreptul acesteia generează o proiecție solară care iese prin Sfintele Uși. La Pătrăuți se petrece cam șase luni treaba asta, vizibil și spectaculos, şi prinde întotdeauna perioada pascală.
„Oamenii de azi”, spune tot Vladimir Ivanovici, în prefața cărții d‑voastră Vocea soarelui la Pătrăuți, „sunt izolați imaginativ de cosmos”. În ce măsură mai putem înțelege cosmosul, în ce măsură mai putem înțelege relația vieții cu lumina, devreme ce ne‑am îndepărtat atât de mult de ceea ce ne lega altădată prin fire sensibile de întregul univers?
Atunci când am înțeles Pătrăuțiul, am fost covârșit de datoria de a publica. „Vocea soarelui” a fost cea mai importantă lucrare a mea legată de tema asta. Reacțiile mele față de realitatea la care vă referiți sunt la limita disperării de a face ceva. Am câțiva ani de când am început să învăț bolta cerească. La parohia la care sunt acum, din Ițcani‑Suceava, am deschis Centrul „Ecclesia”, în care avem foarte multe activități despre viață, inclusiv cunoașterea constelațiilor. Acum câteva seri am prins cer senin și am mers, împreună cu 50 de oameni, în lunca Sucevei, în zonă cu poluare luminoasă mică, și a fost un spectacol fabulos - Marte în conjuncție cu Luna; s‑a văzut Jupiter, s‑a văzut Venus, care era în prim pătrar, plus constelațiile. A fost o chestie grozavă și pentru ei, și pentru mine.
Proiecțiile solare de la Pătrăuți m‑au dus în lumea astronomiei culturale. Am început să fiu invitat la diferite evenimente și mi‑am dat seama cât de departe suntem de realitate. La un moment dat, într‑o prezentare pe care am făcut‑o pentru copii, i‑am spus profesoarei, care admira efortul meu, că am un an de când învăț constelațiile și încă nu sunt la nivelul ciobanilor de acum o sută de ani. Proiecțiile de la Pătrăuți m‑au făcut să‑mi dau seama că nu doar că am fost îndepărtați de cosmos, dar ne‑au fost luate toate instrumentele. Cei mai mulți istorici nici nu concep să iasă din instrumentarul de secol XX și spun așa: „Scrie undeva că Ștefan cel Mare a făcut proiecții solare? Ai găsit vreun document? N‑ai găsit, nu există”. Asta înseamnă ruptură de cosmos. Și atunci nu ai altceva de făcut decât să înveți, cât se mai poate.
Vom fi din ce în ce mai deconectați de cosmos. Vom fi conectați la microcosmosul nostru. Dar, cu disperare, dacă înțelegem anumite lucruri, ar trebui să încercăm să facem ceva.
Suntem într‑o transformare atât de mare, încât în 50 de ani nici măcar n‑o să mai vedem stelele. Sateliții care se pun la înălțimi medii o să termine, în mare parte, observațiile astronomice. Sperăm să nu fie așa.
.jpg)
