Postul ne aduce aminte că avem vocație cerească

Perioada Postului Mare reprezintă timpul pregătirii creştinului pentru sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Ea este simbolul viu al întregii noastre vieţi care se împlineşte în propria noastră înviere din moartea păcatului, cu Hristos. Este un răstimp de pocăinţă, de adevărată reînnoire a minţilor noastre, de reîntoarcere a noastră către Dumnezeu prin trăirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Asemenea fiului risipitor care l-a nesocotit pe tatăl, eşuând în viaţa sa, dar reuşind totuşi să găsească drumul spre casă, şi noi, prin post şi rugăciune, căutăm să aflăm din nou calea spre cele pentru care am fost creaţi, comuniunea cu Dumnezeu, viaţa veşnică. Dialogul cu părintele arhimandrit Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti ne va lămuri câteva lucruri ce privesc tematica legată de post şi rostul lui în urcuşul duhovnicesc.

 Părinte arhimandrit Mihail Stanciu, ce este postul? Care este înţelesul real al acestei manifestări a credinţei în Dumnezeu?

Postul reprezintă, întâi de toate, o stare luminoasă a min­ţii şi a Bisericii, o stare de seninătate a sufletului şi a simţurilor copleşite de bunătate, pace şi cumpătare. Starea aceas­ta de post, însă, se dobândeşte printr-o străduinţă, printr-o nevoinţă personală, care presupune atât o angajare restrictivă în relaţia noastră cu lumea înconjurătoare (înfrânarea de la păcate), cât şi o angajare activă a noastră în ea, în sensul spiritualizării şi înnobilării ei (săvârşirea de fapte bune). Postul ne dezvăluie cel mai clar valoarea noastră eternă ca persoană iubitoare şi responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră, pentru semenii noş­tri şi pentru lumea pe care suntem chemaţi să o transfigurăm, să o prefacem într-o biserică.

Postul, în sensul acesta, este o binecuvântare - poruncă dumnezeiască dată nouă spre binele nostru, spre vindecarea noastră de boli sufletești și trupești, spre desă­vârşirea noastră în bunătate, în omenie şi dragoste. Aşadar, postul reprezintă înfrânarea mai ales de la păcate (de la tot ce ne mortifică, de fapt), dar şi de la unele bucate care întreţin o stare pătimaşă, moleşită. Postul nu are doar un înţeles negativ dat de o listă de interdicţii (să nu mănânci aia, să nu bei aia, să nu faci aia), ci are și un înţeles pozitiv dat de îndemnul dumnezeiesc de a ajuta semenii suferinzi. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge îna­intea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” (Isaia 58, 6-10). Postul este, așadar, nu un scop, ci un mijloc, un exerciţiu care urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al credinţei: pocăința (vindecarea și îndreptarea noastră) și dobândirea Duhului Sfânt şi Iubitor, sfinţirea întregii noastre fiinţe, înaintarea în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor (iertare și comunicare), agonisirea în fiinţa noastră a frumuseţilor cereşti nepieritoare.

Sfântul Antim Ivireanul ne-a lăsat în Didahiile sale multe învățături lămuritoare despre post și aș vrea să ne amintim câteva: „Iaste foarte de folos să postim, întâi Domnul Însuşi a postit 40 de zile şi 40 de nopţi.” (…) „Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sânt dulci bucatele făr’ de sare, aşa nici postul făr’ de rugăciuni” (în primul Cuvânt de învăţătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză). „Nu zice minciuni asupra postului, cum că iaste făcător de boale, pentru căci iaste făcător de sănătate.” (…) Cum să intrăm în post? „Iată că au sosit, cu ajutoriul lui Dumnezeu, să încépem de mâine călătoriia sfântului post. Şi pentru căci avem a mérge la războiu asupra vrăjmaşului sufletelor noastre, trebue să ne gătim ca nişte ostaşi vitéji ai lui Hristos, încingându-ne mijloacele noastre cu adevărul, după cum zice dumnezeescul Pavel şi să ne încălţăm picioarele cu gătirea Evangheliei şi să ne îmbrăcăm cu zaoa dreptăţii şi să punem coiful mântuirii pre capetele noastre şi să luom pavăza credinţii în mâinile noastre, cu carele vom putea stinge toate săgeţile celui viclean, céle arzătoare şi sabiia duhului carele iaste graiul lui Dumnezeu.” (…) „Viaţa cea postitoare iaste asemânare vieţii cei nestricate, ce va să fie.” (…) „Obicinuiaşte-te pre tine cu postul şi cu vréme ţi să va face ţie uşor şi va lăcui în tine” (în al doilea Cuvânt de învăţătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză). 

Ce are diferit Postul Sfin­telor Paşti faţă de alte ­pe­ri­­oade de postire din timpul anului?

Postul cel Mare, rânduit de Biserică încă din perioada apostolică, este pregătitor întâmpinării cuviin­cioase a sărbătorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne angajăm pe un drum al crucii noastre personale, care converge spre o înviere personală în unire cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a pătimit din dragoste pentru mântuirea noastră și Care viază și în noi. Iisus Hristos ne susţine, ne întăreşte şi ne luminează în înţelegerea acestui sens al Crucii, al Jertfei de sine, al dăruirii lui Dumnezeu şi semenilor din iubire. Postul are o durată de şapte săptămâni; este, deci, mai lung şi mai aspru decât celelalte posturi, slujbele bisericeşti sunt şi ele mai lungi, dar și au o frumuseţe aparte, în mănăstiri se fac parastase zilnice pentru cei adormiţi, se săvârşeşte mai des Taina Sfântului Mas­lu pentru cei bolnavi; deşi Sfânta Liturghie nu se mai săvârşeşte zilnic ca în restul anului, creştinii ortodocși se spovedesc şi solicită sfinţirea caselor (sfeştanie) în această vreme a postului, iar rugă­ciunile personale ale credincioşilor sunt şi ele îmbogăţite cu câteva rugăciuni specifice postului, cum ar fi rugăciunea și plânsurile Sfântului Efrem Sirul, Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos, Acatistul Bunei Vestiri, Acatistul Sfintelor Pătimiri ş.a.

De ce Postul Mare este atât de lung şi în ce constă asprimea postirii de la alimentele de dulce?

După învăţătura Bisericii, postul de bucate (alimentar) reprezintă înfrânarea totală sau parţială de la hrana bună şi îmbelşugată şi mai ales de provenienţă animală. El este o jertfă trupească ce are valoare spirituală atunci când e împo­dobit cu faptele bune ale rugăciunii şi milosteniei, ale sme­reniei şi dragostei. Nu Dum­nezeu are nevoie de postul nostru, subliniez acest lucru, ci noi avem nevoie de el pentru a ne trezi și disciplina, pentru a ne depăşi slăbănogirea voinţei pe care o moleşesc păcatele, pentru a ne vindeca sufletul şi trupul de neputinţe şi boli și pentru a birui, în ultimă instanţă, uneltirile/vicleniile diavolului. Este o răstignire a pornirilor rele ale noastre, o luptă mai ales cu noi înşine, cu omul vechi (al păcatului).

Sfântul Antim Ivireanul numea „călătoria Sfântului Post” drept „zeciuiala anului”, adică intervalul de timp dintr-un an pe care-l dedicăm lui Dumnezeu printr-o viaţă mai angajată în rugăciune, înfrânare și iubire milostivă. După rânduiala strictă (riguroasă) a Bisericii, doar în zilele de sâmbătă şi duminică se poate mânca fiert (gătit) şi cu untdelemn şi vin, oprindu-se şi de la metanii, iar în restul zilelor săptămânii „se ajunează cu mâncare uscată”. Iar Sâmbăta din Săptămâna Patimilor se ţine post negru, ajunându-se până după Sfânta Liturghie din Duminica Învierii. Astfel, şapte săptămâni cu cinci zile de post aspru, cu Sâmbăta Mare şi ajunul din Duminica Sfintelor Paşti însumează cam a zecea parte dintr-un an, treizeci şi şase de zile şi câteva ore. Doar în sărbătorile Întrupării Domnului (Buna Vestire) şi Intrării Domnului în Ierusalim (Floriile) există dezlegare la peşte, vin şi untdelemn.

Ce să facă cel care nu poate posti aşa aspru?

Să se roage mai mult, să fie smerit în cugetul său, să nu judece pe nimeni, să facă mai multă milostenie. E important să-şi asume neputinţa aceasta şi să o compenseze, să zicem, prin alte fapte bune. Evident, cei neputincioşi sau bolnavi, copiii şi bătrânii pot avea o rânduială mai uşoară a postului alimentar, după sfatul duhovnicului şi după puterea lor, postul fiind omorâtor de patimi, nu de trupuri.

Ce slujbe specifice se săvârşesc în acest post?

Mai întâi trebuie amintită Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite, care de regulă se săvârşeşte seara, în zilele de luni până vineri, mai puţin în Vinerea Mare, credincioşii ajunând (nu mănâncă şi nu beau nimic) până atunci. La noi la Mănăstirea Antim, Liturghia aceasta, numită şi a Sfântului Grigorie Dialogul (Episcopul Romei, cel care a consemnat rânduiala ei pe la anii 600), se săvârşeşte miercuri şi vineri. Apoi, zilnic se săvârşesc seara Vecernia şi Pavecerniţa Mare (slujba de după cină), iar dimineaţa Utrenia şi rânduiala ceasurilor, urmând apoi slujba de parastas (pomenirea celor răposaţi). De aceea la începutul Postului Mare, credincioşii ne cer să ne rugăm pentru cei adormiţi aducând la biserică acele Sărindare, adică pomelnice (de vii şi adormiţi) care se citesc 40 de zile, de fapt pe toată durata postului.

De asemenea, în prima săptămână, de luni până joi seara, este recitat solemn în biserică, pe fragmente, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, rostin­du-se apoi integral miercuri seara în săptămâna a cincea. Această slujbă, mai exact această rugăciune-poem compusă în secolul al VIII-lea, este formată din 250 de strofe separate de refrenul „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” şi are ca temă dominantă pocăinţa. Textele din canon amintesc, practic, întreaga istorie a mântuirii. Inspirate integral din Sfânta Scriptură, cântările evocă oameni şi întâmplări începând cu crearea lumii şi a omului până la Învierea Mântuitorului Iisus Hristos şi restaurarea lumii, restaurare pe care noi, creştinii, o trăim în Biserică uniţi cu El prin pocăinţă, credință, virtuţi şi prin Sfintele Taine. Iată, spre exemplu, o strofă: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte Ziditorului tuturor. Îndepărtea­ză-te acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de umilinţă.”. Sunt arătaţi ca exemple de pocăinţă şi de îndreptare mari oameni din Vechiul Testament şi Noul Testament (David, Manase, Petru), care, deşi au păcătuit, au fost apoi iertaţi de Dumnezeu. „Pildele Scripturii îţi aduc ţie, ca să te ducă pe tine, suflete, la pocăinţă; râvneşte, dar, drepţilor, iar de păcătoşi te leapădă, şi înduplecă pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăţia şi cu smerenia.” Mai sunt, de asemenea, câteva strofe şi invocări sub formă de refrene, adăugate ulterior, adresate Sfântului Andrei Criteanul şi Sfintei Maria Egipteanca. Acest Canon de pocăinţă ne pune îna­intea inimilor noastre marea milostivire a lui Dumnezeu Care nu voieşte moartea păcătosului (fiului risipitor), ci întoarcerea (învierea) lui din păcat la virtute şi ne întăreşte în nădejdea că nu este păcat de neiertat la Dumnezeu. „Judecătorul meu şi Cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăşi cu îngerii să judeci toată lumea, atunci, văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostiveşti şi să mă miluieşti, Iisuse, pe mine, care am greşit mai mult decât toată firea omenească.”

Tot în săptămâna a cincea, vineri seara, se săvârşeşte Acatistul Bunei Vestiri, un poem închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe şi plin de învăţătură teologică. Imnul-Acatist a fost compus în secolul al VII-lea şi are ca strofă reprezentativă condacul I, cântare care se cântă aproape la fiecare slujbă liturgică: „Apărătoare Doam­nă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbă­veş­te-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”.

În fiecare seară a Săptămânii Mari au loc Deniile (slujbele de Utrenie, mai exact), care conţin la finalul lor citirea unui fragment din Sfânta Evanghelie. Joi seara, însă, este Denia celor 12 Evanghelii, care evocă Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, iar în Vinerea Mare se săvârşeşte Prohodul (plângerea) Domnului (pentru punerea Lui în mormânt).

Deja în cântările din slujbele Sâmbetei Mari apare bucuria Învi­erii lui Hristos, pregătirea şi aştep­tarea credincioşilor pentru slăvitul praznic al Paştilor luând sfârşit la chemarea „Veniţi de luaţi lumină!” şi la cântarea „Hristos a înviat” cu care începe slujba Învierii de la miezul nopţii.

Aşadar, în cultul Bisericii, după cum ne-aţi prezentat, postul se împleteşte foarte frumos cu rugăciunea.

Nu numai în cultul public, la slujbele Bisericii, ci şi în viaţa personală a credincioşilor se cuvine a împleti postul și rugăciunea cu milostenia. Cuviosul Părinte Sofian spunea că „rugăciunea şi milostenia sunt cele două aripi ale postului. Postul să fie post, cu înțelep­ciune făcut, abstinența să fie absti­nență cu adevărat, paza aceasta a simțurilor să fie cu adevărat pază sinceră, căința să fie sinceră, rugăciunile să fie cât de multe, dar să fie atente, cu umilință și cu smerenie, și atunci toate merg bine”. Fără această valorificare sacramental-iubitoare, postul nu reprezintă decât un regim dietetic cu efect doar în plan medical-biologic.

Aş vrea să subliniez acum un lucru: este trist faptul că, urmare a secularizării/desacralizării treptate de-a lungul secolelor, Occidentul creştin a pierdut mult din dimensiunea spirituală a postului şi a nevoinţei/ascezei, ajungând la o religie foarte comodă, fără Cruce, fără jertfă personală, practic des­păr­ţită de Tradiţia Sfinţilor Părinţi. La polul opus, credinţele păgâne orientale tratează postul ca pe o performanţă a mândriei omeneşti, care însă nu duce la Dumnezeu. Astăzi a ajuns la modă regimul vegetarian/vegan, dar, dacă el nu e încărcat cu podoabele duhovniceşti ale iubirii creştine, acest stil de viaţă rămâne strict orizontal, fără frumuseţi superioare lumii acesteia. Ortodoxia a păstrat înţelegerea dreaptă şi curată a învăţăturii Mântuitorului Hristos, rigorismul ei dogmatic şi canonic (trăit, mărturisit şi apărat chiar cu preţul vieţii de sfinţi) menţinând nealterată valoarea duhovnicească a tuturor nevoinţelor creştine: postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, studiul și rucodelia.

De asemenea, amintesc Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rugăciune care ar trebui rostită de fiecare credincios în fiecare zi, nu doar în Postul Mare și nu doar la slujbe: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” Aceste trei umile cereri se cuvine a le rosti cu mintea în fiecare întâlnire rugătoare a noastră cu Dumnezeu.

Dar cum mai trebuie să postim? E de ajuns un regim alimentar strâmtorat şi un program de rugăciune respectat constant?

Fireşte că şi simţurile trebuie să postească, în sensul purificării lor de senzaţii care pot isca şi întreţine patimi. Dar toate cu măsură şi cuviinţă. Nu-i pot obliga pe alţii să postească aşa cum postesc eu. Aici mă refer la disensiunile care pot apărea într-o familie când unii membri postesc, iar alţii nu, când unii nu se uită la televizor, iar alţii ar vrea să se uite etc. Și înfrânarea de la lumea virtuală/digitală este tot un exercițiu benefic de disciplinare și purificare a minții, a gândurilor și emoțiilor generate de comunicarea din social-media. De fapt, postul ajută la vindecarea oamenilor de patimi nu numai la nivel individual, ci și la nivel social/relațional. Toate trebuie făcute în duhul înţelegerii, al respectului reciproc şi al iubirii responsabile în comunitate. Toți avem nevoie de post și rugăciune, de la cei mari și până la cei mici. Dacă sunt iute la mânie, judec şi bârfesc pe alţii socotindu-i inferiori sau păcătoşi, degeaba ţin post la suprafaţă, doar de mâncare, nu și de ură. Trebuie să-mi înţelepţesc inima şi să-mi educ mintea în direcţia sporirii smereniei, iertării şi dragostei, a înnobilării mele, a semenilor cu care comunic şi a lumii pe care o ating. De fapt, prin repetiție conștientă, postul ne luminează mintea să înţelegem voia lui Dumnezeu cu noi, să simţim prezenţa Lui iubitoare în viaţa noastră, să ne vedem ­totodată marginile, mizeriile, păcatele… Atenție! Prin postul meu orgolios nu-L constrâng pe Dumnezeu să-mi facă toate hatârurile, să-mi meargă bine în afaceri sau să mă apere de duşmani, indiferent câte nedreptăţi fac. Ba, dacă nu-l „acopăr” cu discreţie și iubire, postul îmi scapă ca nisipul printre degete şi toată nevoinţa mea e doar o expresie a slavei de­şar­te atât de păguboase pentru suflet…

Ce importanţă are Spovedania în Postul Mare?

Procesul tămăduirii, al purificării şi înnobilării noastre sufleteşti şi trupeşti ne angajează integral într-o relaţie personală cu Dumnezeu. În Psalmul 31 ni se arată calea împăcării cu Dumnezeu: „Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu.” Spovedania (Mărturisirea păcatelor) omului reprezintă, aşadar, condiţia esenţială a iertării dumnezeieşti. Dar această mărturisire trebuie făcută în prezenţa celor care au primit misiunea și puterea de la Mântuitorul Hristos Însuşi de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, Apostolii şi urmaşii lor, preoţii şi episcopii. Creştinii fac de obicei, în Postul Mare, o spovedanie generală prin care îşi aduc aminte de păcatele şi neputinţele trecute şi acoperite de mila şi iertarea lui Dumnezeu. Este necesară şi pentru întreţinerea stării continue de smerenie a noastră. Dar, în cazul unei vieţi duhovniceşti mai intense, Taina Spovedaniei premerge Sfintei Împărtăşiri, ca o etapă pregătitoare, aşa cum sunt şi postul, rugăciunea şi exersarea în virtuţi.

În încheiere, ce sfat daţi credincioşilor creştini?

Creştinii ortodocși ar trebui să insiste pe latura activă, pozitivă a postului, pe săvârşirea de fapte bune semenilor. Dacă putem aduce o rază de bucurie cuiva, dacă putem ajuta pe cineva necăjit, dacă putem face o vizită (fie şi telefonică) unui om bolnav sau singur, dacă putem încălzi nădejdea într-un suflet întristat sau dacă putem încuraja pe cineva părăsit de toţi, să o facem cu toată inima și vom ajuta la învierea unui suflet. Întru aceasta vom arăta că suntem ucenici și frați ai lui Hristos, că, într-adevăr, Dumnezeu este cu noi şi răspândeşte şi prin iubirea noastră binecuvântarea Sa în lume.