Monahi tipografi de altădată: arhimandritul Claudiu Derevleanu (II)
Arhimandritul Claudiu, fiul lui Valerian și al Varvarei Derevleanu, s-a născut la data de 13 martie 1910, în comuna Marginea, judeţul Rădăuţi (astăzi judeţul Suceava), primind la botez numele Constantin.
După școala primară, a absolvit Liceul „C. Hurmuzachi” din Rădăuţi, apoi tânărul Constantin a intrat în viața mănăstirească, la 14 septembrie 1929, în Lavra Neamțului, fiind tuns în monahism la 8 martie 1935, în aceeași mănăstire. Slujba tunderii în monahism a fost săvârșită de arhimandritul Valerie Moglan, naș de călugărie fiindu-i protosinghelul Ioachim Spătaru. A fost hirotonit ierodiacon la 12 octombrie 1940 şi apoi ieromonah la 13 octombrie 1940, de către arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul, în Biserica „Înălţarea Domnului” a Mănăstirii Neamţ, fiind hirotesit protosinghel la data de 21 octombrie 1945, de Episcopul Galaction Silistreanul. A primit rangul de arhimandrit la data de 28 octombrie 1947, prin hirotesia săvârșită de Episcopul Pavel Șerpe Ploieşteanul, iar cea întru duhovnic a primit-o la 13 septembrie 1970, prin rânduiala oficiată de Mitropolitul Moldovei și Sucevei Iustin Moisescu în Biserica „Înălţarea Domnului” a Mănăstirii Neamţ.
Întrucât era priceput și cultivat, a fost numit în Consiliul economic al obștii de la Neamț, dar din pricina nedreptului Decret 410/1959 a fost obligat să se retragă din mănăstire la 1 ianuarie 1960, rămânând funcționar la Tipografia Centrului mitropolitan. La 11 ianuarie 1968, cu binecuvântarea Mitropolitului Iustin Moisescu, a îmbrăcat din nou haina monahală, având toate drepturile de a sluji cele sfinte. La 7 mai 1959 a fost ales consilier administrativ în Consiliul economic al Mănăstirii Neamţ.
După o lungă viețuire monahală și cărturărească, tipografică și administrativă, arhimandritul Claudiu Derevleanu a încetat din viață în chilia sa, în ziua de 9 septembrie 1991, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Neamţ.
Arhimandritul Claudiu Derevleanu s-a pregătit pentru trecerea în Împărăţia lui Dumnezeu şi întâlnirea cu prietenul său, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ. Testamentul lăsat spre a fi citit în ziua prohodirii sale evidențiază discreția sa monahală și dorința de a fi prieten al sfinților în Ceruri. Partea a doua a acestui „cuvânt de învăţătură” o oferim spre folos tuturor celor iubitori de adevărată trăire în Hristos.
Preacuvioşi Părinţi şi iubiţi credincioşi!
De câte ori, în înveliş de carne şi oase fiind, sufletul meu a auzit aceste cuvinte, dar n-a voit să dea crezare, şi acum, iată, realitatea. Carnea şi oasele trec la locul lor în pământul din care au fost luate, iar tu, suflete al meu, eşti pe cărarea judecăţii lui Dumnezeu, pentru a răspunde de tot ce ai făcut în viaţa ta.
Priveşti spre dreapta, vezi, cunoşti bine chipul sufletelor multora din viaţa pământească cu care ai trăit împreună sau le-ai cunoscut în diferite împrejurări ale vieţii tale, te uiţi la ei, le ceri ajutor, dar zadarnic, «nu este nimeni care să te cunoască», să-ţi întindă o mână de ajutor, deoarece chipul tău, suflete, poartă pecetea păcatelor tale, care sunt străine celor de-a dreapta, împodobiţi de fapte bune, îmbrăcaţi de faptele fericirii veşnice. Haina ta, suflete, curată, primită la Sfântul Botez, azi nu se mai cunoaşte, petic peste petic, faptă rea peste faptă rea.
Plângi, te tânguieşti, voi nu vedeţi toate acestea, deoarece aveţi ochi materiali şi nu ochi ai Duhului, dar zadarnice sunt toate, nu este cine să le cunoască şi să-ţi dea ajutor, deoarece nimeni de pe această cale nu se întoarce în viaţa materială de pe pământ pentru a-şi plânge faptele şi a trăi după Dumnezeu.
Aduceţi-vă aminte de parabola bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr cel sărac, în care se spune că, dacă din morţi se va scula cineva să spună celor de pe pământ, ei nu vor crede.
Priveşte spre stânga, altă privelişte de nedescris, cei care au făcut fapte rele în viaţa pământească se tânguiesc şi plâng şi te plâng şi pe tine, suflete, iar diavolii saltă de bucurie că în viaţa ta ai făcut voia lor, iar îngerul păzitor merge încet mai la o parte, trist, cu fruntea plecată, şi urcă spre Dreptul Judecător.
Vai, suflete al meu, care, atât timp cât am fost împreună în învelişul cărnii şi al oaselor, nici măcar în ceasul al unsprezecelea nu m-ai îndemnat să fac binele, să-mi plâng viaţa şi faptele mele ticăloase, căci orice am dorit am săvârşit cu gândul, cuvântul şi fapta.
Am urât calea cea strâmtă cu post şi rugăciune, cu milostenii şi milă cu cei în suferinţă şi de iubire a aproapelui, fie el orişicine. Sau poate am crezut că în urma mea vor rămâne bunuri care să fie date la săraci pentru iertarea păcatelor mele şi vor trage mult în cumpăna dreptăţii dumnezeieşti. Dar, vai, de cele mai multe ori, aceste bunuri lăsate se prefac în grele păcate prin pricini de gâlceavă de împărţire a lor şi, în loc să uşureze sufletul, mai greu îl trag la pedepsele lui Dumnezeu, făcându-mă astfel de plâns îngerilor, de râs dracilor şi de urâciune oamenilor.
Este bine ştiut că toată dulceaţa cea lumească este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec, frumuseţea şi sănătatea se veştejesc, prietenii cei dragi se răpesc de moarte, unora le curmă Dumnezeu viaţa de tineri, căci având fapte bune, nu-i lasă să fie înşelaţi de plăcerile acestei lumi. Pierzându-şi sufletul, altora le lasă Dumnezeu viaţa până la adânci bătrâneţi pentru două motive: fie că viaţa lor este plină de păcate şi, poate, ei în aceşti ani îşi vor lua aminte de sine, pocăindu-se de cele făcute, dobândind mântuirea sufletului din mila lui Dumnezeu, fie că viaţa lor e încununată de fapte bune şi Dumnezeu îi ocroteşte pentru a fi pilde de urmat pentru cei din jur.
Preacuvioşi Părinţi şi iubiţi credincioşi,
În asemenea împrejurări, este bine a ne opri puţin în drumul vieţii noastre, a privi înapoi să vedem calea pe care am parcurs-o, ce a crescut pe ea? Flori şi pomi fructiferi sau spini şi pălămidă? Şi numai atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne dăm seama ce am făcut în viaţă şi ce ne-a mai rămas să facem. Încercaţi să vă faceţi bilanţul faptelor voastre (căci pentru mine acest bilanţ s-a terminat), cercetaţi cu toată sârguinţa cele ascunse ale vieţii voastre şi nu treceţi cu nepăsare peste ele, căci corabia nu se îneacă numai cu obiecte mari şi grele, ci şi cu cele mărunte, al căror număr este aproape necrezut de mare.
Făcând astfel, cu ajutorul Celui Atotputernic veţi reuşi, încetul cu încetul, a vă îndrepta viaţa cu gânduri şi fapte bune, veţi dobândi mila lui Dumnezeu, făcându-vă vrednici de fericirea veşnică.
Dacă părinţii, capi de familie, îşi vor creşte copiii în frică de Dumnezeu, în exemplul faptelor bune ale lor, roadele păcii şi ale dragostei unii faţă de alţii se vor arăta din plin şi paşii lor în tot cursul vieţii numai pe căi drepte vor umbla.
Dacă noul începător în viaţa de mănăstire va rămâne numai în aceeaşi dragoste, râvnă, bună-credinţă, ascultare, blândeţe, smerenie şi frică de Dumnezeu, atunci unul ca acesta sfânt al lui Dumnezeu se va chema.
Dar acest colier de nobile calităţi sufleteşti după puţin timp începe să se destrame și boabele de pietre scumpe, una câte una, cad şi aproape că rămâne doar o simplă aţă nefolositoare şi viaţa lor rămâne ca şi a celor din mijlocul cărora au plecat - doar uniforma îi mai desparte.
Dar Bunul Dumnezeu, pe cei pe care îi iubeşte, îi şi încearcă cu diferite necazuri, care de cele mai multe ori trezesc în ei lacrimile pocăinţei pentru faptele lor şi mila lui Dumnezeu îi ocroteşte şi îi mângâie, precum zice prorocul David: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său ce se citeşte în biserici la marea sărbătoare a Învierii Domnului, spune, printre altele: De a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă de întârziere, că, darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi şi pe cel din urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie, acestuia plăteşte şi aceluia dăruieşte şi faptele le primeşte şi cu gândul se împacă şi lucrul îl preţuieşte şi voinţa o laudă.
Dumnezeu a trimis în lumea aceasta pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, să-Şi verse sângele pe cruce, nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, pentru ca aceia care ajung în al unsprezecelea ceas al vieţii lor să-şi cunoască păcatele, să se căiască de tot ce au făcut şi să se roage din tot sufletul lor ca, pentru tot ce au greşit, cu voie sau fără de voie, să-i ierte Dumnezeu, dându-le sfârşit vrednic iubirii Sale de oameni, ca Bunul Dumnezeu să-Şi aducă aminte de toţi cei ce-L cheamă în adevăr, de toţi cei ce ne vor nouă binele sau răul, căci toţi suntem oameni şi în deşert este tot omul.
Şi acum, în încheiere, Îl rog pe Bunul Dumnezeu, Care este mult milostiv şi mult iubitor de oameni şi aşteaptă întoarcerea fiecăruia la credinţă pentru păcatele sale, acum, iată, şi eu mă arunc pe mine însumi înaintea înfricoşatului divan şi, ca şi cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufletului strig Ţie: `Milostiveşte-Te, Doamne, iartă-mă, îndură-Te, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele şi ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc în ceasul al unsprezecelea, şi, rătăcit fiind, întoarce-mă, îmbrăţişează-mă şi mă iartă, pentru că nu ai pus pocăinţă drepţilor, nu ai pus iertare celor ce nu greşesc. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind plin de mulţimea şi greutatea păcatelor mele”.
Iarăşi strig către Tine:
„Braţele Tale părinteşti le-am părăsit,
Poruncile Tale nu le-am păzit,
Tăierea voii n-am avut,
Binele nu l-am făcut”.
Iar pe voi, Prea Cuvioşi Părinţi şi iubiţi credincioşi, vă rog doar atât:
Rugaţi-vă Domnului pentru voi,
Rugaţi-vă Domului pentru cei adormiţi,
Rugaţi-vă Domnului şi pentru mine,
Dumnezeu să vă ierte şi iertaţi-mă şi pe mine.
Amin! Amin! Amin!