Monahia Eufrosina Casian, privighetoare a cântării bisericești

Frumoasele cântări intonate în mănăstirile și bisericile românești, oriunde s-ar afla ele, nu pot fi uitate niciodată. Ele încântă inima și întăresc credința, chiar dacă vremea lor, într-un fel, s-a schimbat, iar persoanele care le intonau s-au mutat de la cele trecătoare spre a cânta înaintea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii. Însă cântările n-au apus de tot!

Nădejdea că toți cei care au slujit cu drag și râvnă sfântă la Altarul pă­mântesc vor sluji și la Cel din ceruri a dăinuit dintotdeauna în sufle­-tul credincioșilor Bisericii noastre.

Îmi amintesc dintr-o scriere cuvintele celor care veneau la Mănăstirea Bistrița Vâlcii pentru a asculta corul monahiilor, care psalmodiau impresionant și despre care un ierarh al acelor vremuri, Firmilian Marin al Olteniei, le spunea apropia­ților: Mă duc la mănăstire, să ascult viorile Bistriței...

Cântări precum cele de la Bistrița Vâlcii se auzeau și la alte mănăstiri, Agapia, Văratec, Pasărea, Țigănești și în alte locuri. Acum le întâlnim și la Cămârzani, Nera, Diaconești, Ghighiu, Râmeț, Dragomirna, Sucevița și în alte chinovii cu monahii, chiar și în cele românești din diasporă.

Imnurile bisericești intonate de maici Îl slăveau pe Dumnezeu și întăreau credința oamenilor în timpul unor vremuri grele, potrivnice pentru Biserică. În multe astfel de mănăstiri se distingea câte o monahie, care prin vocea deosebită și psalmodierea corect executată nu doar că se făcea cunoscută și apreciată de întreaga obște sau de pelerinii care poposeau în istoricele așezări monahale, ci se străduia să devină și iscusită profesoară pentru surorile novice care doreau să învețe mește­șu­gul psaltichiei.

Așa a fost la Mănăstirea Agapia monahia Eufrosina Casian, care a primit acest dar de la Dumnezeu, având din tinerețe dorința de a-I sluji Lui. Citim prin Sinaxare cum sfinții s-au despărțit de cele ale lumii, unii din vremea tinereților, alții mai târziu, uneori chiar după o viață întreagă petrecută în depărtare de Dumnezeu.

Maica Eufrosina a simțit din copilărie dorința slujirii Stăpânului din ceruri. Avea o rudenie la Agapia, pe care o va fi vizitat de câteva ori, participând la slujbe, iar inima i-a rămas acolo. Nu a voit să aleagă altă cale în viață. Într-o zi, i-a cerut voie tatălui să plece la mănăstire, iar drumul ei nu s-a mai întors către casa părintească.

Pe atunci, Mănăstirea Agapia avea un sobor numeros, peste 400 de viețuitoare, și un seminar ce a pre­­gătit multe dintre călugărițele mă­­­năstirii, dar și din alte chinovii, care, vreme de 50 de ani, au slujit Biserica cu o remarcabilă dăruire.

Maica Eufrosina, pe numele de bo­tez Aglaia, dezmierdată de cei apro­piați Aglăița, a fost ucenica unor călugărițe de faimă, care iubeau muzica. Monahia în casa căreia a crescut, Eufrosina Mihăilescu, era dirijoare de cor, beneficiind în tinerețe de privilegiul studierii muzicii la Iași și, asemenea oricărui iubitor de muzică, dorea să crească ucenici pe măsură.

Eufrosina Mihăilescu, din botez Anastasia, născută la Marginea, Suceava (31 octombrie 1897), a venit de timpuriu la Agapia, în vremea stareței Epraxia Deme, fiind călugărită în 1922. Era mare cântăreață, dirijoare de cor și iubitoare de armo­­-nii cerești.

S-a bucurat mult când a descoperit-o pe sora Aglaia Casian. Vocea ei, așezarea, râvna au bucurat-o pe înțeleapta Eufrosina Mihăilescu, care a învățat-o și i-a dezvăluit ucenicei multe dintre tainele muzicii bise­ri­-cești.

Am descoperit în Mănăstirea Agapia dorința maicilor deprinse de a le învăța pe cele mai tinere. Buchiseau și stăruiau asupra Idiomelarului ori a Vecernierului câteva ore, mai ales în zilele de sărbătoare sau seara târziu, după ascultările de obște. Unele dintre ucenice, mai râvnitoare, au învățat și au devenit, la rândul lor, model pentru altele.

Cântau cu sfială la Vecerniile mici, apoi la Vecerniile Mari, Utrenie și Sfânta Liturghie. Când cineva ajungea pe o anumită treaptă a cunoaș­terii, era poftită să cânte Slavele de la sărbători mari, de la hram ori de la strălucitele praznice împărătești. Celelalte țineau isonul și se minunau de frumoasa cântare, care curgea lin și adăpa sufletele, după cum dorește cerbul izvoarele apelor...

Într-o asemenea atmosferă de înălțare duhovnicească s-a format și viitoarea monahie Eufrosina Casian. Cântarea ei umplea biserica, aducând bucurie maicilor care se rugau împreună cu ea și, mai ales, mulțumire sfântă bătrânelor la care a ucenicit.

Devenită călugăriță cu puțin timp înainte de Decretul 410/1959, Eufrosina Casian a fost nevoită să părăsească mănăstirea.

I s-au dat haine civile, fiind scoasă din obște fără dreptul de a reveni, o perioadă, în chinovia unde se formase. Până și corespondența cu vie­țuitoarele din mănăstire era atent urmărită, pentru a descuraja orice fel de legătură duhovnicească cu mai­cile rămase în obște. Ochii vigi­-lenți ai Securității le însoțeau chiar și în locul unde au fost nevoite să muncească, pentru ca nu cumva să se adăpostească din nou prin vreo obște monahicească.

Maica Eufrosina s-a încadrat la Filatura de in și cânepă din Fălticeni. Putem spune că în această instituție, unde lucrau peste 3.000 de oameni, fostele monahii constituiau o adevărată obște, undeva între 30 și 40 de muncitoare fiind, de fapt, călu­­-gă­rițe care proveneau de la mănăstirile Văratec, Agapia, Râșca, Agafton și din alte locuri.

Tratamentul la care erau supuse este greu de înțeles. Li se vorbea urât, lucrau în trei schimburi, de multe ori fiind nevoite să activeze în cele mai dificile condiții de muncă, în secțiile unde era apă pe jos, fapt pentru care trebuiau să poarte cizme de gumă în tot intervalul de timp pe care-l petreceau în fabrică.

Erau obligate adeseori să participe la orele de lucru duminicile și în zile de mare sărbătoare, inclusiv la Sfintele Paști.

Așa s-au comportat cu maicile plecate din mănăstire cei care se găseau la conducerea unor fabrici, cum era cea din Fălticeni, menționată deja.

Cu toate acestea, îndurând multe lipsuri, dar păstrând dorul neștirbit pentru viața monahală, maicile mergeau la biserică, participau la slujbe și erau mereu văzute, după cum îmi amintesc, în haine cernite, cu broboadă neagră, chiar dacă nu aveau permisiunea de a purta uniforma monahală.

Pe fețele lor se observau, în zilele de duminică, lacrimile după viața pe care o pierduseră, dar pe care nădăjduiau a o redobândi, cu voia și îngă­duința lui Dumnezeu, pe Care Îl rugau neîncetat să rânduiască revenirea lor în locul pe care-l aveau la inimă.

Pe maica Eufrosina Casian am cunoscut-o la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Fălticenii Vechi. Nu erau atunci cântăreți, ca acum, aceștia erau o raritate, cu men­țiunea că, în acea perioadă, numărul școlilor teologice era incomparabil mai mic față de cel din prezent.

Se mai întâlneau câțiva cantori bătrâni, unii dintre ei neputincioși și cumva depășiți de situație, deși aveau multă dragoste…

La amintita biserică venea uneori un vestit meșter care lucra în lemn, sculptor și artist, îmbinând diferite nuanțe: păr, cireș, prun, măr, stejar, trandafir, paltin, frasin, ulm, nuc, arin și altele, realizând adevărate opere de artă, unele dintre ele putând fi încă admirate în cele câteva biserici pe care le-a împodobit.

Pentru a pune în evidență o supra­față de lemn finisată sau sculptată, ce alcătuiește un obiect menit să dăinuie peste timp, unii meșteri au purces la folosirea mai multor esențe de lemn, pentru a obține o cromatică deosebită sau pentru încadrarea cu rame de culoare închisă sau deschisă, spre a atrage atenția asupra acestora.

Esențele folosite în structurile de bază (de obicei cu cromatica medie) sunt stejarul, frasinul și părul (în special pentru miniaturi), cele pentru încadrarea culorilor deschise - paltinul, teiul, mesteacănul și carpenul, iar cele de culoare închisă sunt nucul, prunul, mărul, cireșul și ulmul.

Întrucât trunchiurile de prun nu au dimensiuni mari, pentru a obține suprafețe generoase, acesta a fost înlocuit cu cireșul, tratat după o metodă veche: se stingea var într-o cantitate de apă, încât să rămână deasupra varului stins apă suficientă care, după limpezire, se aplica pe lemnul de cireș, obținându-se o culoare purpurie, asemănătoare lemnului de prun.

Pentru lucrările deosebite, s-a folosit tisa, din care bătrânii făceau cuiele pentru draniță și din care sculptorul nemțean Gheorghe Gheorghiță a reușit să împodobească cu medalioane strana Maicii Domnului de la Mănăstirea Sihăstria (Paraclisul „Sfinții Părinții Ioachim și Ana”, ctitorit de credincioșii din comuna Rădășeni, în anii „40 ai veacului al XX-lea).

Meșterul Mihail Mușat de la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Fălticenii Vechi era și un bun cântăreț. Învățase psaltichia și avea voce de tenor secund, iar pre­zența lui la biserică schimba atmosfera cu care erau obișnuiți oamenii.

Într-o seară de denie, în vremea când eram elev în clasa a VIII-a, a venit la strană și maica Eufrosina.

Era frig în biserică. Îmi amintesc că purta un cojoc. O vedeam rar... Altădată cânta la Biserica „Sfântul Gheor­ghe” de la Buciumeni, împreună cu alte călugărițe, între care le amintesc pe maicile Epistimia și Tecla, dar nu la fel de dăruite în cântare și cunoș­tințe tipiconale.

Denia din seara de marți spre miercuri, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, a fost de neuitat.

Nu am auzit niciodată atât de frumos cântată, într-o biserică aproape goală, Slava: Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe…

Maica Eufrosina înălța rugăciunea ca o dirijoare de cor, secondată de Mihai Mușat, de cântărețul Constantin Creangă și de câțiva ucenici de pe lângă strană, care erau mai degrabă uimiți și în imposibilitate de a rosti măcar frânturi din preafrumoasa cântare. Ajutase la cântare și parohul, pr. Ilie Ilisei, dăruit cu glas bun, fiind tipicar și osârduitor.

Mărturisesc, ca și altă dată, că au fost momente, în diferitele etape ale vieții, de care îmi amintesc adesea, când aș fi vrut ca slujba și cântările să nu contenească.

Mi s-a mai întâmplat odată la o priveghere în Muntele Athos, prin anii ‘90, să retrăiesc aceeași stare du­hov­nicească. La fel am simțit la o priveghere de la Agapia, unde cânta la strană monahia Emanuela Țuțu­ianu. Au mai fost asemenea momente la Iași și București, dar cuvintele nu pot zugrăvi starea păstrată în inimă, din vremea copilăriei, când am auzit-o prima oară cântând pe călugărița Eufrosina Casian, încă izgonită din mănăstire.

În perioada următoare, când m-am înscris la seminar, maica Eufrosina s-a întors în obștea Agapiei.

Am revăzut-o de câteva ori, știam că locuia pe lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, își regăsise trăirile și marile bucurii din tinerețe, revenind în mănăstire, unde a mai trăit vreo 30 de ani, lăudându-L pe Dumnezeu și apoi ascultând, în tăcere, cântările mai tinerelor monahii din cunoscuta chinovie nemțeană sau, după cum mărturisea, de la Radio și Televiziunea TRINITAS, pe care le-a urmărit în perioada de sfârșit a vieții sale.

Sunt îndatorat să le amintesc în contextul Anului cântăreților bise­ri­cești pe ea și pe maica ei duhovniceas­că, dirijoarea de cor și marea cântă­reață a Mănăstirii Agapia, Eufrosina Mihăilescu, care a dorit să-i lase ucenicei sale darul și numele, așa cum s-a întâlnit în mănăstirile noastre dintr-o veche tradiție.

Este îmbucurător și de apreciat că nepotul maicii Eufrosina, Radu Casian, un atent și vechi redactor de emisiuni la Radio TRINITAS, pune în lumină muzica bisericească, realizând mereu reconstituiri și actualizări pe această temă și continuând astfel misiunea mătușii sale.

O nepoată a maicii Eufrosina, Dana, care mi-a fost colegă de clasă în gimnaziu, este păstrătoare a tradiției familiei, care-și are obârșia în bazinul Șomuzului, nu departe de târgul Fălticenilor.

Nădăjduiesc că acum psalmodierile monahiei Eufrosina Casian continuă în Ceruri, așa cum au fost înălțate pe pământ cu aleasă măiestrie, iar sufletul ei, în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu, este răsplătit după cre­dința, dragostea și jertfa ei!