Monahia Eufrosina sau o poveste minunată despre ascultare

Ajungând la Iaşi, ca slujitor la Catedrala Mitropolitană, am bătut sfios la uşa arhimandritului Partenie Apetrei, eclesiarhul catedralei şi, totodată, administrator al Căminului monahal „Sfântul Gheorghe”. După un dialog foarte scurt şi o privire pe care mi-o amintesc şi acum, părintele Partenie m-a trimis la maica „Frusica”, să-mi dea camera cu numărul 30 de la etajul al doilea al clădirii. M-a atenţionat să mă port cu atenţie faţă de această călugăriţă, pe care mi-a recomandat-o ca fiind „stăpâna căminului”. Când am ajuns la ea, am întâlnit o persoană cu totul obişnuită, smerită şi exagerat de binevoitoare. M-a condus la camera cu pricina, mi-a spus în câteva cuvinte ce am de făcut şi s-a întors după puţin timp cu un rând de aşternuturi curate, pe care le-a aşezat în încăpere. Era la începutul lunii iulie, anul 1990. Mi s-a spus că voi rămâne la catedrală până la hramul Sfintei Parascheva, adică trei luni.

Aşa am întâlnit-o pentru prima dată pe maica Eufrosina Grosaru, maica „Frusica”, cum o numea arhimandritul Partenie, care m-a trimis la ea, spunându-mi: „Fii atent cum vor­beşti, să-i săruţi mâna, ea este stăpâna aici…” Pe drumul către oficiul maicilor, îmi făceam tot felul de gânduri. Realitatea a fost alta. Maica Eufrosina era o călugăriţă desprinsă din cărţile cu îngeri buni.

Născută la Mălini, lângă Munţii Stâ­nişoarei, cu mulţi ani înaintea lui Labiş, maica Eufrosina a ales drumul mănăstirii împreu­nă cu celelalte două surori ale ei (una, călugăriţă la Polovraci, Lavrentia, şi alta, la Vorona, Mitrodora). Tatăl lor murise la Cotul Donului, erou pe front, iar mama lor, Casandra, o creştină pioasă, a purtat jugul greu al văduviei mai mult de 40 de ani, în cele din urmă călugărindu-se şi ea la Mănăsti­rea Vorona din ţinutul Botoşa­nilor, cu numele Casiana.

Maica Eufrosina era la Iaşi de aproape 30 de ani, cu ascultarea la căminul preoţesc. Mai lucra acolo şi monahia Lavrentia, mutată la Domnul în anul 2007, dar, de fapt, maica Eufrosina lucra cât pentru trei persoane la un loc. Se trezea dimi­neaţa, pe la ora 3:00 sau 4:00, îşi făcea pravila, iar la ora 6:00 era în bucătărie. Curăţa toate zarzavaturile cam două ore. Făcea curăţenie, aerisea camerele şi participa la Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. După slujbă, continua curăţenia la cămin, pregătea camerele pentru oaspeţi, spăla aşter­nuturi şi călca până seara târziu. Nu ştiu cum a putut rezista atâţia ani în această aspră nevoinţă.

Pe slujitorii de la catedrală i-a îngrijit ca pe propriii copii, n-a refuzat pe nimeni, n-a vorbit vreodată necuviincios, nu s-a scuzat, nu s-a ascuns în spatele cuvintelor. Părintele Partenie, punctual şi sever cum era, nu i-a găsit niciodată pricină acestei călugăriţe. După mulţi ani de ascultare exemplară, părin­tele o numea „stăpâna cămi­nului”. Le-a spus acest lucru şi mitropoliţilor Moldovei, acoperind-o pe monahia Eufrosina cu binemeritate aprecieri. Într-o zi, pe când se afla în ­curtea catedralei cu Mitropolitul Teoctist, maica venea din piaţă cu „târguieli” pentru cămin.

Vă­zând-o de departe, arhimandritul Partenie i-a amintit mitropolitului faptele acesteia, care, într-adevăr, erau meritorii. Când s-a apropiat, a lăsat cum­părăturile jos şi a sărutat mâna mitropolitului, care i-a spus: „Eşti încărcată ca o albină… Mi-a spus părintele că eşti cea mai veche aici”. „Cea mai veche în păcate!”, a răspuns maica cu nedisimulată modestie. „Am auzit că eşti stăpâna căminului”, a continuat mitropolitul. „Iertaţi-mă, Înalt­prea­­sfinţite, sunt stăpâna pă­catelor mele.” „Mi-au spus pă­rinţii că eşti ca o stareţă aici”, a adăugat mitropolitul. „Sunt stareţă peste mătură, o păcătoasă şi nimic mai mult.” A luat bagajul lăsat deoparte şi s-a dus la ascultarea ei. Uluit de răspunsuri şi de marea ei smerenie, mitropolitul i-a mărturisit arhimandritului: „Ca la Pateric vorbeşte maica asta…” Arhimandritul Partenie a spus şi el: „Viaţa ei este ca la Pateric, Înaltprea­sfinţite”.

Peste ani, mi-am dat seama că Patriarhul Teoctist, de pioasă amintire, n-a uitat întâmplările legate de maica Eufrosina. Într-o întâlnire avută cu mulţi ani după ce plecase de la Iaşi, ajuns la Bucureşti, m-a întrebat: „Ce mai face mătuşa Casandra cu fiicele ei?” Pe moment nu mi-am dat seama despre cine vorbea. „Cum să nu ştii despre mătuşa Casandra, se poate să-ţi scape?” M-am dumirit repede că era vorba de mama acestei călugăriţe minunate.

Maica Eufrosina a mai rămas la Iaşi până în anul 1993. Înainte de a pleca la Mănăstirea Slatina pentru anii de pensie, maica Eufrosina împreună cu Lavrentia au fost invitate la Palatul Mitropolitan să servească masa la prânz cu Mitropolitul Daniel. Nu le-a venit să creadă când au auzit, iar în cele din urmă, când şi-au dat seama că lucrurile erau reale, s-au aşezat cu emoţie în faţa chiriarhului şi au folosit cu stângăcie cuţitul şi furculiţa la momentul festiv care încununa mai mult de 30 de ani de statornică şi jertfelnică slujire. Ani la rând au povestit cum au fost chemate la prânzul arhieresc şi cum au primit multă binecuvântare şi recunoştinţă.

Ce-i drept, maica Eufrosina merita cu prisosinţă această atenţie specială. Foarte rar se întâlneşte o asemenea călu­găriţă, fiică a Ascultării şi Smereniei. O persoană care n-a refuzat pe nimeni, care n-a ştiut să spună nu, care s-a smerit mereu, ascunzând faptele bune într-un chivot special pe care-l trimitea către singurul şi adevăratul Răsplătitor.

Iluminată de darurile Duhului Sfânt, oferea uneori adevărate maxime ale spiritualităţii monahale. Şi când tăcea, învăţa de fapt pe cei din jur o lecţie de trăire înaltă, demnă de paginile Patericului.

Petrecută cu lacrimi la propriu, atunci când a plecat din Iaşi, şi pomenită mereu cu sinceritate, monahia Eufrosina s-a stabilit la Mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor.

Deşi aproape de satul natal, n-a ieşit decât rareori pe poarta mănăstirii. A continuat şi acolo aceeaşi ascultare desăvârşită, aceleaşi virtuţi, acelaşi veşmânt al smereniei. Lavrentia, călugă­riţa care a ajutat-o în ultimii 30 de ani, a fost suferindă mult timp. A îngrijit-o cu mare atenţie, până în ceasul din urmă, ignorând propria-i boală şi uitând de sine pentru a-l sluji pe cel aflat în suferinţă.

După mulţi ani, am revăzut-o în mănăstirea pe care şi-a ales-o ca popas în drumul către Cer. Am raportat, în aceşti ani, diferite persoane la ţinuta, bunătatea, dăruirea şi iubirea, toate inepuizabile, ale acestei călugăriţe minunate şi a trebuit să remarc că astfel de oameni se întâlnesc doar de câteva ori în viaţă. Dumnezeu are astfel de oameni pentru a ne aminti, iară şi iară, modelul pe care trebuie să-l urmăm. O astfel de cale a slujirii dezinteresate, totale, ne-o oferă, la începutul mileniului al treilea, o fericită călugăriţă, cu numele ei Eufrosina Grosaru.
Anii s-au adunat mulţi la număr, iar cei de pensie au trecut de un sfert de veac…

Trudită, fără să cârtească, a înţeles că vremea călătoriei s-a apropiat. „De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care au iubit arătarea Lui” (II Timotei, 4, 8).

La umbra mănăstirii voievodale de la Slatina se află aşezată o călugăriţă minunată, cum nu sunt multe, care aşteaptă acolo ziua cea mare a învierii.