„Monahii recunosc în părintele Stăniloae pe omul rugăciunii“

La începutul lunii octombrie 2013, Patriarhia Română a organizat la Bucureşti Congresul Internaţional de Teologie „Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae astăzi“, la care au participat numeroşi teologi din ţară şi străinătate. Am avut ocazia să vorbim atunci cu teologul grec Christos Arabatzis de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic, Grecia, despre receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae în spaţiul grecesc precum şi despre noile direcţii ale cercetării teologice din această ţară.   

 

Aţi observat vreo diferenţă între receptarea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae în Sfântul Munte Athos şi în spaţiul academic din Grecia?

 

În primul rând, de la începutul anilor '70 părintele Stăniloae era cunoscut de monahii şi părinţii înduhovniciţi ca Gheorghe Kapsanis sau Vasilios Gondikakis, aceştia fiind entuziasmaţi de gândirea sa teologică. De aceea ei recomandă traduceri ale cărţilor sale, pentru că părinţii înduhovniciţi constată un tip de sfinţenie la părintele Stăniloae şi, de asemenea, văd că acest lucru pe care el îl trăieşte este o experienţă a lui Dumnezeu, şi de aceea poate să şi o descrie. Există însă o diferenţă la modul cum este privit teologul român. Profesorii de teologie îl privesc ca pe un teolog raţional şi filozof. Părinţii înduhovniciţi recunosc în părintele Stăniloae pe omul rugăciunii şi pe omul experienţei, în timp ce teologii raţionali se străduiesc să îi vadă filozofia sa, să verifice ceea ce zice sau nu zice. Cel care l-a tradus primul pe teologul român a fost Nikos Matsoukas (n.r., a tradus din limba franceză Dieu est lâamour, în lb. greacă ), şi în această lucrare se vede cât l-a influenţat pe teologul grec părintele Stăniloae. Părintele a ajutat teologii din Grecia să înainteze cu mai mare siguranţă în teologia luminii necreate, în deosebirea dintre creat şi necreat, iar aceasta influenţează gândirea teologică şi în perioada contemporană. În aceste teme, părintele Stăniloae a fost pentru noi o revelaţie. 

 

În ce măsură consideraţi că părintele Stăniloae se aseamănă sau se deosebeşte de teologii contemporani cu el din Grecia?

 

Există două categorii de teologi în Grecia. Una a filozofilor care spun lucrurile pe care doar le gândesc la nivel raţional, dar nu sunt oameni ai rugăciunii. Şi există ceilalţi teologi, din care cred că fac parte şi eu, care încearcă să fie foarte precauţi la aceste inovaţii care pot veni în minte, în intelect, şi încearcă să fie atenţi la discursul Sfinţilor Părinţi. Ca să putem ieşi din discursul Sfinţilor Părinţi şi să dialogăm cu lumea contemporană, cu omul contemporan, şi să facem din mesajul Sfinţilor Părinţi mesaj de mântuire pentru umanitatea de astăzi, trebuie să avem rugăciune. Dacă nu avem rugăciune, nu putem, iar în acest sens, părintele Stăniloae realizează în mod esenţial o punte peste această prăpastie şi dintr-o parte, şi din cealaltă, fiind şi omul intelectual, raţional, care gândeşte, care scrie despre lumea epocii sale, despre problemele omului, despre cum pot coexista filozofia şi teologia, dar el are şi rugăciunea. Iar rugăciunea pentru părintele reprezintă o iluminare. Rugăciunea şi iluminarea l-au făcut să vorbească şi să spună toate cele pe care le-a spus, cu aşa de mare siguranţă. Noi suntem ezitanţi. De multe ori ne gândim dacă trebuie să spunem sau nu ceva. El era sigur pe ceea ce spunea. Există limite în mintea omenească şi în cunoaşterea omenească, iar pe acestea orice om le depăşeşte numai cu harul. 

 

Mai este de actualitate continuarea programului propus la Atena în 1936 de către părintele George Florovsky pentru realizarea neosintezei patristice în teologie?

 

Întotdeauna cuvântul Sfinţilor Părinţi întâlneşte cuvântul Evangheliei. Pe cât de actual este cuvântul Evangheliei, tot pe atât este şi cel al Sfinţilor Părinţi. Ei ne oferă întotdeauna, ceea ce spunea şi teologul român, acel spaţiu al luminii. Au trăit într-o anumită epocă, au scris în acea epocă şi au răspuns problemelor epocii respective. Au răspuns cu un anumit duh. Acest duh al Părinţilor este mereu actual, şi pe acesta trebuie să îl descoperim în fiecare epocă. Aplicarea cuvântului şi duhului Părinţilor se face întotdeauna de către sfinţii fiecărui veac. Părinţii sunt interpretaţi corect, sunt actualizaţi şi devin contemporani în lume, din generaţie în generaţie, numai prin intermediul sfinţeniei. Părintele Dumitru Stăniloae, după cum ne spunea patrologul Stelianos Papadopoulos, se adânceşte în teologia şi în hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei, şi din această profunzime răspunde întrebărilor contemporanilor, la fel cum şi Sfântul Chiril se adâncea în învăţătură şi îl înţelegea mai bine pe Sfântul Atanasie, şi vorbea mai mult despre Sfântul Atanasie ca să răspundă la întrebările epocii sale. Tot aşa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se adâncea în teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, a Sfântului Chiril al Alexandriei, a Sfântului Atanasie cel Mare. De ce? Ca să răspundă epocii sale. Şi aceasta nu este o lucrare a minţii, ci era o lucrare sinergică a harului, care a luminat mintea Sfântului Maxim ca să înţeleagă taina prin care va răspunde ulterior epocii sale. 

 

Consideraţi că este necesară reevaluarea sau valorificarea unei anumite teme teologice în contextul lumii contemporane?

 

Acest lucru este întotdeauna o problematică a lumii. Ea va stabili. Biserica întotdeauna trăieşte în lume, este lumea şi răspunde la nelămuririle lumii. Dar cum răspunde? Nu în mod gnoseologic, ci soteriologic. Când este o întrebare despre mântuire, atunci Biserica răspunde, şi Dumnezeu prin fiii Săi, adică prin sfinţi, oferă aceste răspunsuri, iar istoria înaintează spre cele viitoare. De aceea, nu trebuie să ne îngrijorăm pentru ceva ce, poate, nu a fost atins încă. Când această întrebare îi preocupă pe oamenii Bisericii şi, în definitiv, pe credincioşi, atunci Biserica va da răspuns. Părintele Stăniloae acest lucru l-a făcut. Nu a provocat o dezbatere teoretică, ci auzea întrebări din întreaga lume, în primul rând pe cele ale poporului român, ale intelectualităţii româneşti, ale filozofilor români, şi apoi selecta şi de pe planul european sau mondial altele. Îmi amintesc acum cuvintele Preasfinţitului Episcop Meletie de Nicopole, care, scriind despre părintele său duhovnicesc Ioil, spunea următoarele: „Dumnezeu nu are nevoie de sfinţi. El ştie când îi va face, sau mai curând când va da harul prin care va fi recunoscut un sfânt". De aceea, nu trebuie să fim nici grăbiţi şi nici nerăbdători. Dumnezeu le va descoperi pe toate, iar în cursul istoriei Bisericii acest lucru este foarte bine înţeles. Când a fost nevoie să fie canonizaţi sfinţi, Dumnezeu a dat harul său pentru a fi recunoscuţi aceştia de lume. (Traducere din limba greacă - Daniel Căţoi, doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti).