Monahismul afirmă durata eternă a omului
"Călugăria este ceva care e cum ar fi deja să trăieşti ceva din veacul ce va să fie, unde zice Mântuitorul: "Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii"", afirma părintele Rafail Noica într-o conferinţă susţinută în martie 2002. Călugării nu sunt îngeri, totuşi viaţa lor tinde către dobândirea sfinţeniei puterilor netrupeşti. Iar la aceasta se ajunge prin primirea unei noi identităţi şi recunoaşterea păcatelor proprii. Numele noului monah, luat din rândul marilor cuvioşi sau mucenici, îi aduce aminte călugărului de modelele înalte ale vieţuirii în Hristos, punându-i în vedere datoria de a urma lor.
Slujba de călugărie, în prima parte, se axează pe pregătirea candidatului prin întrebări pentru momentul principal, tunderea părului. De răspunsurile candidatului depinde săvârşirea celei de a doua părţi. Novicele sau începătorul, în scurt timp, va deveni monah...
În partea a doua a slujbei de călugărie, după binecuvântare, primul gest, devenit liturgic, este însăşi tunderea părului novicelui. La acest moment, chiar înainte de a-i tăia părul capului în chipul crucii, stareţul sau preotul slujitor îi schimbă numele, punându-i un nume de mare cuvios sau mucenic. Se obişnuieşte ca numele dat novicelui la călugărie, în cele mai multe cazuri, să păstreze iniţiala numelui pe care l-a primit la Sfântul Botez. Formula tunderii se aseamănă puţin cu cea de la Botez: "Fratele nostru (N) îşi tunde părul capului său, în numele Tatălui. Amin; şi al Fiului. Amin; şi al Sfântului Duh. Amin...". Iar preotul sau stareţul îl tunde în formă de cruce, tăind câte o şuviţă de păr din patru părţi ale capului.
Pocăinţa, programul întregii vieţi a monahului
Este interesantă formula folosită în slujbă: "îşi tunde", nu spune că se tunde sau este tuns, pentru că "el însuşi îşi taie legăturile cu lumea" prin mărturisirile făcute şi hotărârile luate până la acest moment al tunderii părului. El va rămâne în continuare vieţuind în lumea aceasta, asemenea celorlalţi monahi, dar legăturile lui cu ceea ce este lumesc sunt tăiate prin cele trei voturi monahale pe care el şi le asumă ca trăire: ascultarea, fecioria (curăţia) şi sărăcia. Apoi, "...i se dă numele cel nou, acum îl trece în noua identitate, ca şi cum l-ar trece peste o prăpastie, peste o graniţă, la o altă viaţă, într-o lume în care va fi altul, în care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, în care îl va chema altfel. S-a născut din nou". Botezul este naşterea din apă şi din Duh. Monahul renaşte permanent prin pocăinţă şi rugăciune neîncetată, iar tăierea părului în numele Sfintei Treimi este asemenea întreitei afundări în scăldătoarea Botezului. După cum Botezul nu se repetă, la fel şi călugăria. Cu toate acestea, pocăinţa în viaţa monahului este un program pentru tot restul vieţii sale.
Formula tunderii părului se încheie cu următoarele cuvinte: "Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte". Cântăreţii şi obştea cântă "Doamne miluieşte" de trei ori, cerând milă de la Dumnezeu Care l-a primit pe noul monah, exprimând în acelaşi timp şi bucuria pentru noul venit în nevoinţele călugăreşti.
Ceremonialul acesta de schimbare a numelui îşi are continuitatea după ce noul monah a fost îmbrăcat cu toate hainele. Fiecare haină sau lucru cu care este împodobit noul monah se binecuvântează de către slujitor şi se indică semnificaţia deosebită pe care o are. La sfârşit, având Sfânta Evanghelie în mâna dreaptă, Sfânta Cruce şi lumânarea în mâna stângă, noul monah este aşezat într-o strană. Ar fi potrivit să fie aşezat alături de strana stareţului, căci ar trebui să i se dea întâietate, precum noului hirotonit în soborul preoţilor.
"Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide…"
Ceremonialul călugăriei a fost foarte simplu la începutul istoriei monahismului, aşa cum au fost, de fapt, toate slujbele din Biserica Ortodoxă. Nu are un autor cunoscut, probabil forma actuală s-a conturat în decursul timpului. Tot cu probabilitate spun că au fost mai mulţi autori, iar IPS Antonie Plămădeală în lucrarea Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă îi numeşte "autori geniali". Chiar de la începutul slujbei, dar mai ales în finalul ei, cu toate că din momentul tunderii i s-a dat un nume noului monah, totuşi parcă nimeni nu-l mai cunoaşte. De aceea îl întreabă: "Cum te cheamă, frate?" Se are în vedere că "...omul cel vechi a murit. În faţa lor e un om nou, un altul cu care trebuie să facă cunoştinţă, pe care nu l-au mai întâlnit niciodată, fiindcă nici nu aveau cum să-l întâlnească. Abia s-a născut". Aşadar, obştea, începând cu stareţul şi cei prezenţi la călugărie, se prezintă, pe rând, la noul monah, sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce şi îl întreabă: "Cum te cheamă, frate?" Normal ar fi, aşa cum arată şi IPS Antonie, ca noul monah să răspundă, de exemplu: Casian monahul. Dar în practică se obişnuieşte: (Casian) păcătosul. Se are în vedere conţinutul cântării de la începutul slujbei, Braţele părinteşti, în care se aminteşte că el nu a trăit conform rânduielilor lăsate de Dumnezeu. Ci, asemenea fiului risipitor din Evanghelie, consideră că nu este vrednic decât a se numi "păcătos".
Identitate nouă, viaţă nouă
El spune astfel şi pentru a se smeri, şi pentru a nu crede că, devenind monah, a scăpat de grija păcatului. "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui", spune Sfântul Siluan Athonitul. Noul monah acum "îşi dezvăluie identitatea, îşi aprobă viaţa nouă". Ia cunoştinţă cu noul său nume, îl face cunoscut celor ce îl întreabă de noua sa identitate. Cu acest nume "va rămâne de acum încolo pentru totdeauna, cu care va fi strigat, catalogat, trimis, lăudat sau blamat". Dialogul continuă, căci, auzind numele noului monah, cel care se închină şi sărută Evanghelia şi Sfânta Cruce îi face o urare, dar şi o rugăminte: "Să te mântuieşti în Domnul şi să te rogi şi pentru mine". Într-o formă smerită, noul monah arată că şi el are nevoie de rugăciunea celuilalt, şi de aceea răspunde: "Datori suntem a ne ruga unii pentru alţii". Datoria de a ne ruga unii pentru alţii o cunoaştem de la Sfântul Pavel, care, deşi s-a înălţat până la al treilea cer fără să ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup (2 Cor. 12, 2-4), totuşi avea nevoie de rugăciunile credincioşilor simpli cărora le propovăduise Cuvântul Evangheliei Domnului (2 Cor. 1, 10-11).
Iată şi o reflecţie a înaltului ierarh din Transilvania la slujba călugăriei: "Avem în ea elementele tuturor Regulelor, patosul şi dramatismul acestei dedicaţii, poezie, artă, filosofie în cel mai adevărat înţeles, meditaţie înţeleaptă, profundă asupra vieţii, gândire creştină din acest sistem care îşi dezvăluie astfel extremele cele mai îndepărtate, ultimele posibilităţi de angajare a omului pe linia sensului celui mai clar, ultimele întrebări şi ultimul răspuns. Pe calea căutărilor care au frământat de milenii omenirea, răspunsul acesta e din cele mai satisfăcătoare, pentru că prin el omul îşi afirmă credinţa în durata lui personală eternă".