Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LXII)

În virtutea Decretului 410 şi în scopul restricţionării activităţii monahale, măsurile luate de autorităţile statului erau din cele mai abuzive. De pildă, la 28 iulie 1967, conducerea Departamentului cultelor cerea aprobarea de la Comitetul Central al PCR pentru intrarea unor persoane în mănăstiri: „Cu ocazia recentelor deplasări la unităţile monahale din ţară s-a constatat că prin trecerea a peste 7 ani de la aplicarea Decretului nr. 410/1959, numărul vieţuitorilor care pot asigura buna întreţinere şi prezentare a acestor unităţi a scăzut, datorită faptului că aceia care în trecut puteau susţine această muncă, azi sunt bătrâni sau, datorită contractării unor boli, şi-au pierdut parţial sau total capacitatea de muncă. Datorită acestei situaţii, deficienţele în privinţa îngrijirii şi prezentării acestora, în marea lor majoritate monumente istorice, apar din ce în ce mai numeroase, fără posibilităţi de remediere cu actualul personal.

Dat fiind pe de o parte nece­si­tatea asigurării unei întreţineri şi prezentări, iar pe de altă parte interesul crescând al vizitatorilor români şi străini pentru vizitarea acestor unităţi mona­ha­le-monumente istorice şi până la rezolvarea definitivă a problemei, propunem ca la mă­năs­tirile specificate în tabelul anexat să se aprobe personal necesar prevăzut la ultima rubrică din tabel, adică un număr de 11 bărbaţi şi 37 de femei, personal care să fie recrutat dintre foştii monahi şi monahii, ieşiţi pe baza Decretului nr. 410/1959, în scopul înlăturării deficienţelor mai mari existente, dându-se astfel posibilitatea unei mai bune întreţineri şi prezentări”.

Dintre mănăstirile vizate să-i reprimească pe monahi erau: Căldăruşani, Celic-Dere, Cocoş, Saon, Dragomirna, Suceviţa, Vatra Moldoviţei, Sihastru, Sâmbăta de Sus, Tismana, Polovragi, Hurezi, Dintr-un Lemn, Gura Motrului şi Răteşti.

După procesul de excludere a monahilor şi monahiilor din perioada 1958-1960, împuterniciţii de culte şi-au axat activitatea pe mai multe paliere, aşa cum găsim în referatul împuternicitului pe judeţul Ilfov din anul 1976: „Principalele obiective şi sarcini trecute în planurile de muncă, privind activitatea din mănăstiri, au fost: supravegherea manifestărilor religioase mai importante şi a activităţii personalului încadrat ca ghizi, muzeografi şi supra­ve­ghetori la muzee-probleme legate de manifestările turiştilor care au vizitat aceste aşezăminte; paza şi securitatea mănăstirilor, în special a muzeelor, cât şi a obiectelor cu valoare, mai ales cele ce se încadrează în prevederile Legii nr. 63/1976 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional; atitudinea şi manifestările personalului monahal; activitatea de la atelierele din mănăstiri şi îndeplinirea planurilor de producţie pe linie agricolă; respectarea legalităţii în problema construcţiilor şi a lucrărilor de reparaţii; respectarea prevederilor legale privind intrarea în monahism de persoane din viaţa civilă; legătura cu organele de partid şi de stat judeţene, cu conducerea mănăstirilor şi Arhiepiscopia Bucureştilor, pentru a rezolva la timp şi în bune condiţii problemele legate de activitatea din mănăstiri; informarea Departamentului cultelor şi a conducerii de stat şi de partid de la judeţ cu probleme legate de activitatea şi manifestările ce sunt în mănăstiri”.

Totodată, acelaşi împuternicit prezenta o statistică cu cele cinci mănăstiri şi un schit care funcţionau în judeţul Ilfov: Căldăruşani, cu 23 de monahi, 66 ha suprafaţă agricolă şi 3 spaţii muzeale; Ciorogârla, cu 49 de monahii, 7 ha suprafaţă agricolă, un muzeu, cu 17 maici lucrătoare la atelier şi care în perioada 1973-1975 primise 6 vieţuitoare; Pasărea, cu 158 de maici, 60 ha de suprafaţă agri­colă, un muzeu, cu 24 de maici lucrătoare în atelier şi care în perioada 1973-1975 primise 17 vieţuitoare; Snagov, cu 2 mo­nahi, 1,5 ha suprafaţă agricolă; Ţigăneşti, cu 147 de maici, 62 ha suprafaţă agricolă, un muzeu, cu 39 de maici lucrătoare în atelier şi care în perioada 1973-1975 primise 10 vieţui­toa­re; Schitul Balamuci, care avea un singur vieţuitor şi 1,5 ha de suprafaţă agricolă. Mănăstirea Cernica nu era prezentată în raportul sus-amintit, însă menţionăm că în 1982 aceasta avea o obşte de 47 de monahi, în frunte cu arhimandritul Nifon Bărbieru, din care mai făceau parte: Benedict Ghiuş, Emilian Nichifor şi Teodosie Filimon, ca pensionari, sau Teofil Bădoiu, care vieţuia în Schitul Slănic. (Va urma)