Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXX)

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 24 Mai 2015

Un capitol deosebit în referatul Securităţii din anul 1955 priveşte situaţia activităţii informativ-operative dusă de organele de represiune în problema monahală, prin reliefarea deficienţelor, precum necunoaşterea „elementelor suspecte din rândul călugărilor, cine sunt vizitatorii frecvenţi ai acestora, natura legăturilor, ce influenţă au mănăstirile în comunele din împrejurimi, cine sunt călugării care vagabondează prin sate şi în ce scop, ce educaţie li se face cetăţenilor cu ocazia pelerinajelor şi activitatea concretă pe care o desfăşoară elemente duşmănoase din rândul călugărilor“. Potrivit aceluiaşi document, carenţele se datorau neglijenţei manifestate de ofiţerii de Securitate în munca informativ-operativă, redusă la „vizitele pe care le fac uneori în mănăstiri, cu care ocazie mai întreţin cu stareţii discuţii banale“ sau reţeaua informativă din mediul monahal aproape inexistentă, în timp ce informatorii recrutaţi între 1949-1950 erau deconspiraţi sau refuzau să colaboreze. De asemenea, se mai arăta că deficienţele sa datorau şi lipsei „reanchetării informatorilor cu trecut duşmănos în rândul călugărilor, care n-au dat materiale de recrutare şi a acelor călugări arestaţi de organele noastre pentru activitatea contrarevoluţionară“, în timp ce ofiţerii trebuiau „să culeagă informaţii de la informatorii din comunele din împrejurimile mănăstirilor, care cunosc ce politică au făcut în trecut călugării“. Se mai spunea că organele de Securitate „nu au ştiut să folosească în interesul muncii anumite stări de fapte, cum sunt abateri de la canoane bisericeşti, imoralităţile, tendinţa unora de a pleca din mănăstiri şi alte asemenea fapte care pot constitui materiale de studiu valoroase în vederea recrutării lor“. Date fiind aceste „cazuri duşmănoase“, se sublinia faptul că „organele de Securitate au deschis foarte puţine acţiuni informative şi de verificare“, deoarece în unele regiuni, precum Piteşti sau Craiova, unde existau 42 de mănăstiri, nu se deschisese nici o „acţiune informativă sau de verificare“. În consecinţă, se propunea ca Direcţia de Informaţii Interne din Securitate „să trimită pe teren lucrătorii cei mai pregătiţi, care să sprijine efectiv regiunile, să facă o analiză temeinică a acţiunilor în curs şi să ia măsuri informativ-operative active, pentru descoperirea activităţii contrarevoluţionare“ din mănăstiri. În fapt, acest plan de măsuri viza mai mult activitatea informativ-operativă a Securităţii în mediul monahal menit să ajute la o cunoaştere mai aprofundată a problemei.

La câteva luni după analizarea situaţiei informativ-operative din mănăstirile ortodoxe, la 22 octombrie 1955, colonelul Pavel Aranici, şeful Direcţiei de Informaţii Interne din Securitate, prezenta un referat cu propuneri privind viitorul monahismului românesc. Practic, se preluau ideile reliefate în 1949 la nivelul Ministerului Cultelor, acum însă în urma unei experienţe de câţiva ani în această problemă.

Aşadar, plecându-se de la premisa că mănăstirile ortodoxe au avut un „rol antipopular şi antisocial“ încă înainte de 23 august 1944 şi că încearcă „să extindă influenţa lor asupra unui număr însemnat de credincioşi, în special în rândul ţăranilor mai înapoiaţi“, se propuneau trei soluţii care să rezolve această „problemă“:

1) „cea mai radicală ar fi desfiinţarea mănăstirilor“; 2) a doua soluţie ar fi concentrarea călugărilor în câteva mănăstiri mai mari; 3) în sfârşit, cea de-a treia soluţie ar fi luarea unor măsuri menite pe de o parte să scoată masele de credincioşi de sub influenţa mănăstirilor, iar pe de altă parte să se limiteze posibilităţile mănăstirilor de a recruta noi călugări. (Va urma)