Monahul Inochentie Moisiu, ostenitor la Locurile Sfinte (II)

Monahul Ino­chen­tie Moisiu s-a deplasat la Ie­ru­salim în ziua de 24 februarie 1939, odată cu preotul Constantin Dron, efor bisericesc, şi arhitectul Dumitru Ionescu-Berechet, delegaţi de patriarhul Miron cu re­cep­ţio­na­rea lucrărilor de la căminul şi biserica românească şi plata sumelor cuvenite constructorului Andoni Baramki. Au fost însoţiţi şi de protosinghelul sculptor Ieronim Anania Ba­lin­toni de la Mănăstirea Căl­dă­ruşani, care a confecţionat ca­tapeteasma bisericii, trimis să asigure montarea cores­pun­ză­toare a acesteia (vezi Arhiva Consiliului Central Bisericesc, dosar 17/1939, f. 51, 56, 58). Delegaţii au plecat cu vaporul „Transilvania“ din portul Con­stanţa şi au ajuns la Haifa în ziua de 28 februarie 1939. Mo­nahul Inochentie Moisiu şi protosinghelul Ieronim Balintoni au transportat cu ei cata­pe­teas­ma, icoanele catapetesmei şi alte obiecte bisericeşti donate de credincioşi pentru biserica şi căminul de la Ierusalim, ambalate în douăzeci de lăzi mari, îmbarcate pe acelaşi vapor“ (vezi Arhiva Consiliului Cen­tral Bisericesc, dosar 17/1939, f. 66).

Preotul Constantin Dron şi arhitectul Dumitru Ionescu-Berechet au rămas la Ie­ru­sa­lim între 1-7 martie 1939 şi au executat în parte delegaţia, căci decesul patriarhului Mi­ron, la 6 martie 1939, a făcut să-şi întrerupă lucrările şi să se întoarcă în ţară. După verificarea parţială a lucrărilor, prin procesul-verbal de re­cep­ţie, încheiat la 7 martie 1939, preotul Constantin Dron a dat în primire monahului Ino­chen­tie Moisiu clădirea aşezământului, cu tot inventarul existent, împreună cu instrucţiuni detaliate privind cazarea pe­le­ri­nilor (vezi Arhiva Consiliului Central Bisericesc, dosar 17/1939, f. 147-149. Procesul-verbal de recepţie a fost aprobat de patriarhul Nicodim la 16 martie 1939 (vezi Arhiva Consiliului Central Bisericesc, dosar 17/1939, f. 151).

Trecând un an, socotit suficient pentru antrepriza Ba­ram­ki de a remedia lipsurile constatate la recepţia parţială din 7 martie 1939, noul patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) a decis să facă recepţia definitivă a lucrărilor executa­te la căminul românesc din Ie­ru­salim şi la biserica de la Ior­dan. În acest scop, neputând trimite pe cineva din ţară din cauza evenimentelor celui de-al Doilea Război Mondial, patriarhul Nicodim, cu scrisoarea nr. 396 din 18 ianuarie 1940, a rugat pe patriarhul Timotei al Ierusalimului să delege un reprezentant al său care să facă recepţia acestor lucrări (vezi Arhiva Consiliului Cen­tral Bisericesc, dosar 25/1940, f. 4).

Despre trimiterea acestei scrisori a fost înştiinţat mona­hul Inochentie Moisiu, căruia i s-a indicat să ia contact direct atât cu Patriarhia Ie­ru­sa­li­mu­lui, cât şi cu Consulatul Român din Ierusalim spre a se ajunge mai repede la realizarea celor solicitate (vezi Arhiva Con­si­liu­lui Central Bisericesc, dosar 25/1940, f. 6).

La 19 februarie 1940, mona­hul Inochentie Moisiu a scris patriarhului Nicodim că îndată ce a primit înştiinţarea a luat legătura cu „dl. consul general Marcu Beza, care a numit în comisia de recepţie pe dl. vice-consul Ernest Comănescu“, şi cu Patriarhia Ierusalimului, care a delegat „pe un inginer, Gheorghe Varleltzi, un grec tânăr ce a făcut studii în Fran­ţa, şi pe arhidiaconul Aristopul Musichide, secretarul cancela­riei Patriarhiei, care este absolvent al Facultăţii de Te­o­lo­gie din Atena“. A cerut, apoi, aprobarea patriarhului Ni­co­dim de a veni în ţară, „pentru că sunt multe chestiuni ce numai personal şi cu scrisoare adusă în mână se pot afla. De aceea, Vă rog a-mi aproba te­le­grafic a veni, odată cu rezultatul definitiv“ (vezi Arhiva Con­siliului Central Bisericesc, dosar 25/1940, f. 102). Cu telegrama nr. 2409 din 4 martie 1940 i s-a comunicat mo­nahului Inochentie Moisiu să vină în ţară „în interes de serviciu“ (vezi Arhiva Consiliului Central Bisericesc, dosar 25/1940, f. 103).

Alte detalii despre lucrările comisiei de recepţie a lucrărilor executate la căminul românesc de la Ierusalim şi la biserica de la Iordan a transmis patriarhul Timotei al Ierusalimului, în scrisoarea nr. 268 din 20 martie 1940 către patriarhul Ni­co­dim, în care, între altele, a spus că „raportul comisiei l-a luat cu dânsul cuviosul călugăr Ino­chen­tie Moisiu, la plecarea sa de aici spre Bucureşti, ca să le supună IPS Voastre“ (vezi Arhiva Consiliului Central Bi­se­ricesc, dosar 25/1940, f. 9). Raportul comisiei de recepţie a fost depus de monahul Ino­chen­tie Moisiu, cu adresa nr. 10 din 18 martie 1940, la Con­si­liul Central Bisericesc, cu prilejul venirii sale la Bucureşti (vezi Arhiva Consiliului Cen­tral Bisericesc, dosar 25/1940, f. 104).

Aşadar, la începutul anului 1940, construcţia căminului era, în linii generale, în­che­iată, cu camerele mobilate şi pre­gă­tite să găzduiască pe­le­rini, doar biserica mai trebuia pictată şi sfinţită. Au venit însă evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial, atât în Eu­ro­pa, cât şi în Orientul Apropiat, care vor duce la în­tre­ruperea vremelnică a le­gă­turilor Pa­tri­ar­hiei Române cu Aşezământul românesc din Ierusalim. În con­textul acestor evenimente, prin scrisoarea din 20 ianuarie 1940, patriarhul Nicodim a comunicat monahului Inochentie Moisiu că va trebui să rezolve singur toate problemele şi să asigure autofinanţarea aşe­ză­mântului. Monahul Inochentie, printr-o scrisoare din 25 iulie 1940, informa pe patriarhul Nicodim că: „Deoarece căminul de la Ierusalim nu are personal de serviciu şi nici cele necesare pentru a servi masă celor ce ar dori să închirieze camere cu luna, închirierea camerelor se face după împrejurări, adică rar, parţial şi pe termene scurte (o noapte, o săptămână şi foar­te rar pe câte o lună). Sumele ce se scot din aceste închirieri parţiale şi în­tâm­plă­toare ser­vesc la plata cheltuielilor de întreţinere: apă, lumină, perso­nal de serviciu, spălatul rufelor şi înlocuirea lenjeriei ce se u­zează, material de curăţenie etc. Rezultă, deci, din nefericire, că nu se poate face nici o economie din în­ca­să­rile ce are căminul, economii care eventual să poată servi la în­tre­ţi­nerea unui personal mai numeros sau la îmbunătăţiri de ordin tehnic mai costisitoare“ (vezi Arhiva Consiliului Cen­tral Bisericesc, dosar 25/1940, f. 75). (Va urma)