Mormintele familiei Iorga și grija istoricului pentru monumentele și inscripțiile funerare
Mormântul soților Nicolae și Ecaterina Iorga se găsește în partea sudică a Cimitirului Șerban Vodă-Bellu, la figura 39, locul 30, în vecinătatea secțiunii Bellu-Militar. Este un loc de înhumare dublu, unde au fost înmormântați istoricul, soția sa, Ecaterina, copiii Mircea Iorga (1902-1966), Alina Iorga-Laplaza (1916-1979) și Vera M. Iorga (1909-1998). Ansamblul funerar constă din două cripte elegante, la nivelul solului, acoperite cu plăci din piatră, pe care se păstrează (în foarte bună stare de conservare, spre deosebire de cruce) două inscripții sculptate și dispuse într-un chenar pe marginea fiecărui mormânt. Pe piatra tombală din dreapta, cum se privește crucea spre răsărit, scrie: „Aici odihnește Nicolae Iorga, răpus mișelește în zorii zilei de douăzeci și opt novembrie anul una mie nouă sute patruzeci. 1871-1940”, iar pe piatra din partea stângă, „Aici odihnește Ecaterina-N. Iorga N. Bogdan, Senina tovarășă de muncă, de credință și de jertfă a lui N. Iorga. 1878-1941”.
Fiecare lespede de mormânt are în colțul stâng săpată câte o cruciuliță de tradiție rusească, iar, central, întregul mormânt este însemnat de o cruce simplă, foarte frumoasă, sculptată în piatră, având pe brațe însemnele tradiționale creștine IC XC NI KA. La mai bine de patru decenii de la trecerea la cele veșnice a profesorului, un semn al recunoștinței peste timp s-a materializat în așezarea unei plăci comemorative care se păstrează până astăzi și redă următorul text: „Marelui savant prof. univ. Nicolae Iorga (5.VI.1871 - 27.XI.1940). Profund omagiu, aleasă recunoștință, statornică venerație operei sale monumentale. Din partea foștilor săi studenți de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, 20.V.1984”.
Alți membri ai familiei Iorga, copiii Adriana (1903-1912), dr. Ștefan (1906-1975), Valentin (1912-1977), mama istoricului, Zulnia (1842-1934) și fratele acestuia, Gheorghe († 1934), au mormintele într-un loc pitoresc ales de istoric, lângă zidul sudic al bisericii de la Mănăstirea Zamfira, lăcaș monahal istoric, situat în apropierea Vălenilor de Munte, cărora Nicolae Iorga le-a dat o identitate culturală simțită până astăzi.
Ilustrului cercetător al trecutului românesc, național și bisericesc, i se cuvin, din plin, multe cuvinte elogiative, precum cele din epitaful de la mormântul familiei sale din Bellu. Între cărțile editate de el se numără și volumul Cuvântări de înmormântare și pomenire (din secolul al XVII-lea până la 1850), tipărit la Vălenii de Munte în 1909. După cum se știe, el însuși, ca un adevărat istoric, a căutat să identifice și să consemneze în scris cât mai multe mărturii lăsate de înaintași în incintele vechilor biserici mănăstirești și parohiale. Grija cu care a adunat inscripții din pisaniile lăcașelor, de pe lespezi mormântale și alte monumente din spațiul eclesial, este impresionantă și are o relevanță foarte mare până în prezent, mai ales în ceea ce privește unele monumente și plăci funerare vechi, din cimitirele actuale, care uneori pot fi înlocuite fără urmă. La începutul secolului trecut, când N. Iorga era intens implicat în salvarea inscripțiilor din trecut, spunea următoarele: „În biserici și mănăstiri se păstrează prin slovele văzute în aur și argint, prin lespezile scrise ce acopăr morminte, prin pomelnice săpate în piatră la altare, prin piatra cu slove aşezată deasupra ușilor -, amintirea trecutului nostru, care ni este scump, ori de a fost bun, ori de a fost rău, ori de coprinde în el mari nenorociri, ori de vădește și câte o clipă de fericire. Aceste pisanii, această scriere în pieatră, s-au făcut totdeauna cu o evlavie, cu o iubire, cu o înțelegere deosebită”.
De asemenea, interesul înalt pentru valoarea istorică și culturală a mormintelor, manifestat de profesorul N. Iorga - care și-a asumat rolul de ocrotitor al monumentelor istorice românești - este subliniat și de un capitol întreg din lucrarea Istoria românilor în chipuri și icoane, intitulat „Mormintele domnilor noștri”, unde scrie astfel: „În biserici și în mănăstiri, aici în țara noastră și până departe peste hotare, dorm, cunoscuți sau ascunși cunoștinței noastre, domnii cei vechi și mai noi ai țării noastre, ai voievodatului Țării Românești și ai Moldovei. Spre locurile lor de odihnă ne îndreaptă recunoștința, când ei au stăpânit cu dreptate și milă...”
În contextul de față, de asemenea, nu putem să nu trecem în revistă implicarea plină de însuflețire patriotică a strălucitului istoric, în ceea ce privește grija pentru osemintele domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601). Între anii 1916 și 1920, Nicolae Iorga, având alături autoritățile de stat și Biserica, a vegheat îndeaproape ca cinstitul cap al voievodului să fie transferat, în mare taină, în toamna lui 1916, de la Mănăstirea Dealu la Catedrala Mitropolitană din Iași. Peste patru ani, în august 1920, îi însoțea pe Mitropoliții Miron Cristea și Pimen Georgescu, în procesiunea festivă de reașezare a relicvei domnești în noul mormânt din pronaosul aceluiași lăcaș de lângă Târgoviște. Stăruise pentru realizarea unui „chivot” din piatră, pe măsura prestigiului domnitorului martir, încă din anul 1913, când ministrul de război Nicolae Filipescu i-a încuviințat cu entuziasm cererea. Cuvintele lui N. Iorga, lăsate la mormântul domnitorului său preferat, sunt acestea: „Aici se odihnește ceea ce crima și impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăiește în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, când va afla în ceruri odihna drepților, împreună cu sufletele fericite ale părinților săi, care au fost”.
Datorită implicării majore în comemorarea domnitorului Mihai Viteazul, Nicolae Iorga, alături de cei doi ierarhi și cu medalioanele celor două catedrale, din Alba Iulia şi Iaşi, care au adăpostit binecuvântatul cap - cea dintâi minte a unității românești -, a fost inclus în scena murală zugrăvită lângă mormântul voievodal, fiind, probabil, singurul loc unde istoricul apare pictat într-o biserică.
La mai bine de opt decenii de la trecerea la cele veșnice a marelui cărturar, profesor și academician, dăinuie încă cele scrise de el în Ideile conducătoare din viața poporului românesc, cuvinte de mare încărcătură spirituală care surprind în câteva propoziții scurte cheia rezistenței poporului său și adevărul de neclintit că Biserica l-a sprijinit dintotdeauna: „Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creștină. [...] Idee conducătoare: totul pentru Hristos! [...] Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia și înfrăți pe oameni mai presus de orice deosebiri de fire, de situație, de bogăție, de vârstă; ele se poate zice că fac parte din viața religioasă a popoarelor, și sunt adică acea religie ce are de preoți pe cei mai mari, mai buni și mai luminați oameni din fiecare generație. [...] Temeiul era ortodoxia”.