„Mormintele sau locurile funerare sunt cele mai vii documente”

Anul 2021 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor”. Prilej bun să sondăm și să aducem mai aproape de atenția publică tema spațiului memorial național, adesea pe nedrept ignorată. Despre rolul cimitirelor pentru memoria unei comu­nități și, prin extensie, pentru memoria unei națiuni, dar și despre felul în care ne-am raportat de-a lungul istoriei ultimului secol la acest spațiu memorial am discutat cu istoricul Nicolae Mihai, cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăes­cu-Plopșor” din Craiova al Academiei Române.

Sunteți unul dintre cercetătorii cu preocupări susținute legate de memorie și de formele în care se păstrează aceasta în mentalul colectiv. Ce reprezintă memoria publică pentru o națiune?

Cred că se poate face o distincție între memoria publică și memoria colectivă. Memoria colectivă include și niște straturi mai profunde, pe când memoria publică e ceea ce menținem viu în fața noastră, e o poveste a identității, legată de comemorări, de spații speciale ale memoriei, pe care ni le reactualizăm cu diferite prilejuri sau prin intermediul unui calendar memorial oficial.

De câțiva ani organizați, în parteneriat cu Memorialul „Nicolae Bălcescu” din Vâlcea, Colocviul național „Lanțul generațiilor”, în care încercați să aduceți în dezbatere direcții importante legate de tema memoriei, într-o abordare interdisciplinară. De ce vi s-a părut necesară o astfel de abordare?

„Lanțul generațiilor” e un proiect pe care l-am gândit acum cinci ani, pornind de la stimularea unei reflecții pe relația comunitate locală - memorie. Am încercat să invit specialiști care se ocupă de subiecte din această zonă, indiferent că erau etnologi, istorici, antropologi. Pentru că, în general, suntem marcați de proiectele de cercetare asumate instituțional, privirea ne este mai rigidă, iar eu mi-am dorit un spațiu de discuție liberă. Directorul Memorialului „Nicolae Bălcescu”, Antonie Chelcea, a fost extrem de deschis către acest tip de reflecție. S-au prins în acest „lanț al generațiilor” mulți oameni valoroși, iar subiectele de dezbatere s-au legat foarte bine, de la „Trecutul ca imagine” până la teme ca „Patrimonializarea memoriei” sau „Arhive, narativizări, culturi ale trecutului”.

„Modernitatea a schimbat perspectiva asupra morții”

Alături de clădiri, de monumentele de for public, de arhive și de mărturiile de istorie orală, cimitirele reprezintă forme particulare de prezervare a memoriei. Ce rol au pentru memoria unei comunități?

Cred că rolul lor e foarte important, poate mai mult decât putem bănui, și ține, cumva, de acele spații care nu se văd, dar care susțin osatura rezistentă a memoriei. Până în secolul al 19-lea, cimitirele erau organizate în jurul bisericilor. Din rațiuni moderne, precumpănitor sanitare (perioadele de epidemii), au început să fie organizate în afara așezării. Totuși, au lăsat câteva urme în comunitate. Pentru că donatorii (descendenți ai familiilor boierești, negustorii) au fost în continuare înmormântați aproape de biserică.

Pe urmă au intervenit chestiunile de tip estetic: cimitirul n-a mai fost privit doar ca locul de îngropare a celor care au dispărut, ci ca un loc de revenire și chiar de promenadă, în care te reculegi, îți amintești de cei ai tăi, dar beneficiezi și de ceea ce îți oferă cadrul natural. Și de aici a început și interesul pentru amenajarea peisagistică a cimitirelor.

Apoi, desigur, a venit și interesul pentru un monument funerar mai special, dacă vorbim despre mari personalități.

În evoluția modernității noastre cimitirul este asociat și cu națiunea. Pentru că acolo nu sunt numai morții noștri, ca familie, ca cerc restrâns, ci sunt și ceilalți morți, personalitățile definitorii pentru identitatea națională, care au devenit tot ai noștri. Așadar, cimitirele sunt foarte importante pentru memoria unei comunități, mai ales pe relația aceasta identitate locală - identitate națională.

Multe dintre aceste cimitire din jurul bisericilor au dispărut, în diferite epoci, ca urmare a reconfigurării urbane. Pe sub pavajul pe care trecem există astfel de bucățele de istorie. Cum facem să păstrăm și aceste crâmpeie de memorie mai aproape de atenția publică?

E o chestiune care ține de cum reușim să coabităm cu trecutul. Avem forme de organizare patrimonială foarte interesante (o ruină romană sau o ruină medievală), dar din rațiuni de valorificare culturală. Cu cimitirele este mai complicat, morții ne tulbură, chiar dacă acum contextul pandemiei ne aduce din nou în fața unei întâlniri brutale cu moartea. Modernitatea a schimbat perspectiva asupra morții. Chipul morții ne amintește de fragilitatea condiției noastre umane. Totuși, în spațiul ortodox vedem cultivată dimensiunea reflexivă pentru ceea ce înseamnă sfârșitul vieții.

„Bunicile rămân niște actori ai memoriei foarte importanți”

Care sunt particularitățile cultivării memoriei celor adormiți în zona Ortodoxiei?

În Ortodoxie e o așezare un pic mai echilibrată. Și asta se vede și în felul în care noi relaționăm cu cei adormiți: nu-i evităm, sunt ai noștri. Morții sunt ei înșiși un lanț întreg al generațiilor; fără ei nu am fi nici noi. Manifestările de calendar popular - Moșii de vară, Moșii de iarnă - sunt permise. E, într-un fel, ceea ce Alexandru Duțu (specialist în istoria ideilor și mentalităților și teolog ortodox, n.r.) numea foarte frumos „o armonie dintre înțelepciunea din afară și înțelepciunea dinăuntru”, care-i cumva specifică Ortodoxiei. Sigur, există niște diferențe în spațiul urban față de cel rural. În orașe avem serviciile funerare, care se ocupă de tot, iar noi asistăm de la distanță, ne îndepărtăm de morții noștri. Pe când în mediul rural mai supraviețuiește un timp tradițional: comunitatea participă, te ajută, e aproape de tine în acele momente grele, îți alină durerea, simți că nu ești singur.

Spuneați, la un moment dat, că „primul drum spre istorie, pentru fiecare dintre noi, începe de mic, când înveți să mergi la cimitir și să ai grijă de mormintele bunicilor“. Din păcate, tipul acesta de educație pro-memorie e tot mai firav. Mormintele celor care au marcat istoria noastră se ­ruinează sau sunt vandalizate periodic. Cum putem cultiva genul acesta de educație pro-memorie?

În orice familie, bunicile rămân niște actori ai memoriei foarte importanți. Și toată educația pro-memorie trebuie să vină organic, natural. La noi a existat o supralicitare inclusiv pe latura memorială, comemorativă, nu mai zic de zile naționale, la care eram forțați să ne amintim de personalități trecute sau să participăm la cultul personalității celui care ne conducea atunci. Or, în general, rezistă ceea ce este organic și nu forțat. Și primul cerc al tău, ca individ, este cel al familiei. Primii morți îi vezi în familie. Deci, cultivarea relației cu memoria și a celei cu istoria pleacă de la acest cerc, cel mai apropiat ție, ca individ.
 
„Noi nu avem un catalog național al patrimoniului funerar”

Cimitirele publice mari sunt adevărate muzee în aer liber, nu numai datorită tipului de memorie pe care o păstrează, ci și pentru valorea arhitecturală a unora dintre monumentele funerare. În Iași, o asociație culturală a inițiat tururi ghidate prin cimitirul „Eternitatea“, oferind adevărate incursiuni în trecutul orașului. Ce alte forme de a aduce mai aproape de publicul larg memoria pe care o păstrează astfel de cimitire considerați că pot fi utile?

Exemplul acestei asociații este o modalitate de a revaloriza cimitirul ca spațiu cultural. Pentru că cimitirele au suferit mult până prin anii 2000, au dispărut foarte multe busturi de personalități, mai ales din bronz, material care avea valoare. Și e valabil la nivel național. E o formă de a merge în spații aparent neobișnuite ca să vorbești despre istorie. Și cred că cel mai autentic vorbești despre istorie acolo, în cimitire, printre cei care nu mai sunt. Pentru că mormintele sau locurile funerare sunt cele mai vii documente. În Franța, spre exemplu, există sesiuni speciale de pregătire pe ceea ce înseamnă patrimoniul funerar, la care participă atât instituții specializate, cât și istorici, arhitecți. În plus, nu există doar o conlucrare a specialiștilor, ci și un interes deosebit pentru difuzarea acestor informații către un public mai larg, prin cataloage, expoziții, dezbateri. Toate lucrurile acestea arată o comunitate vie, preocupată de cimitire ca locuri de memorie, dar preocupată și de valorizarea lor culturală: organizarea atentă a locurilor de veci, a spațiilor dintre ele, atenție față de partea de peisagistică - copaci, verdeață, flori, alei, treceri. La noi, mai ales în mediul urban, a existat o organizare haotică (indiferența față de amenajare, furturi de locuri de veci, „vânătoarea” de cavouri), dar și o „târguială” a morții (specula cu locuri de veci), și asta spune foarte mult despre un anumit dispreț față de spațiul cimitirului; a fost considerat un fel de „Far West” al morții.

Grație acestor inițiative, care au început să atragă atenția asupra cimitirelor ca un spațiu cu anumite valențe memoriale și culturale, lucrurile au început să se mai liniștească. Dar, din păcate, s-a pierdut mult din patrimoniu. E greu de spus ce se poate face acum. Mai ales că noi nu avem un catalog național al patrimoniului funerar. Sunt lucruri pe care le descoperi în documente despre un anumit monument funerar, despre o anumită personalitate și, când te duci pe teren, nu mai găsești monumentul: fie a dispărut, fie a fost vandalizat, fie nu se mai cunoaște nici locul, fiind deja alt mormânt acolo.

Ca istoric, ce soluții ați vedea pentru salvarea patrimoniului din aceste cimitire?

Întâi de toate trebuie făcută o cartare a lor. Nu e suficientă înscrierea în lista monumentelor istorice. Și trebuie revizuită legislația privitoare la monumentele istorice, la propunerea specialiștilor. E nevoie de o legislație foarte severă. Nu poți să păstrezi ceva aproape cu permisiunea de a fi furat sau deteriorat. Poți să aperi monumentul dacă pui „gard” în jurul lui. Legislația ar trebui să fie acel gard. Dar a avea grijă de acest patrimoniu nu înseamnă a lăsa asta numai în seama au­to­rităților. Și comunitatea, și școala se pot implica. Vrei, ca profesor, să faci o lecție de istorie? Du-te cu elevii într-un cimitir și învață-i că monumentele în primul rând trebuie curățate. Dacă personalitățile din unele cimitire sunt importante pentru identitatea noastră, arată-le acest lucru, dar nu numai la nivel declamativ, ci practic. Dacă ar exista o presiune mai mare și dacă întreaga comunitate ar fi conștientă de importanța acestor locuri, lucrurile ar putea fi schimbate.

Biserica, „principalul actor al comemorării la nivel național”

Revenind la formele de prezervare a memoriei colective, care e istoria apariției cimitirelor militare în România?

Cimitire militare au apărut cu o mai mare frecvență după Primul Război Mondial. Dar aici vorbim și despre un efort susținut la nivel național, sprijinit de asociații constituite chiar în acest scop („Cultul Eroilor”, spre exemplu). Din documentele pe care le-am cercetat în Vâlcea, am observat că au fost dispoziții ca, acolo unde muriseră, tupurile soldaților români să fie îngropate, indiferent că era vorba despre pășune sau islaz, și să fie demarcate acele locuri. Ulterior au fost deshumate și mutate în cimitirele militare organizate după război. În al Doilea Război Mondial, inclusiv în cimitirele urbane au apărut spații speciale dedicate soldaților germani sau soldaților ruși.

Revenind însă la perioada de după Primul Război Mondial, e o relație interesantă între cimitirele militare, memoria războiului și memoria națională. Pentru că prin acea operațiune de doliu național, la care a participat toată societatea, prin organizarea cimitirelor militare și a tuturor formelor de comemorare, prin transformarea efectivă a soldatului-țăran în erou național s-a încheiat dezvoltarea modernă a construcției naționale a României. E, cumva, momentul în care țăranul devine român. Adică, Ion al Măriei din satul cutare nu mai este doar mortul comunității. Comunitatea toată află că el e și un erou național. Iar copilul său nu este doar un copil rămas fără un părinte, ci devine cineva de care națiunea trebuie să se ocupe. Tipul acesta de integrare a morților într-o narațiune memorială națională este semnificativ pentru ce a însemnat fuziunea dintre tradițional și politicile comemorative ale statului.

Interesant este că dacă acest doliu și această politică comemorativă la nivel național, care au fixat bine memoria celor morți în război, au putut fi vizibile și procesul s-a dezvoltat până în interbelic, memoria celui de-al Doilea Război nu a mai putut fi organizată similar. Nici nu mai puteai vorbi, decât în cerc foarte restrâns, despre propriile tale experiențe de război, pentru că riscai diferite pedepse. Narațiunea devenea, inclusiv istoric, ambiguă. Memoria acestui al doilea război a rămas vie doar la nivel local. Morții, eroii, au fost pomeniți de Biserică, care a rămas, cumva, principalul actor al comemorării la nivel național. Faptul că noi avem astăzi o problemă cu îngrijirea locurilor de memorie este și din cauză că în perioada comunistă și după ‘90 ne-au lipsit acele asociații-catalizator de cultivare a memoriei care au existat în interbelic. Pauzele înseamnă că generațiile din perioada comunistă n-au mai știut despre ce este vorba. Și, într-un ciclu memorial, dacă există o cezură, o pauză, lucrurile se repară greu.

Despre opera Societății „Cultul Eroilor“, Patriarhul Miron Cristea spunea, în 1929, că „nu este numai împlinirea unei îndatoriri de pietate și recunoștință față de cei căzuți, ci și de concentrare a acestor pilde la locuri de onoare, de unde să influențeze educativ generațiile viitoare“. În ce măsură putem considera azi cimitirele un loc potrivit pentru completarea educației fiecăruia dintre noi?

Trebuie să-ți pese și să consideri aceste spații ale memoriei - cimitirele - ca și cum ar fi și ale tale. Atunci când această distanță va fi depășită, oamenii se vor implica mai mult. Noi am devenit foarte individualiști pentru că în perioada comunistă a existat o solidaritate forțată, care servea doar propagandistic. Ches­ti­unile de memorie națională au avut de suferit din același motiv. Participarea era una rece, formală. Nu se puteau forma niște datorii de memorie. Dar comunismul n-a fost decât o temporalitate istorică, una care ne-a alterat, dar pe care trebuie s-o depășim. Și asta va mai dura un pic. Despărțirea de trecut nu e niciodată una liniștită.