Munţii noştri aur poartă...

Nu - frântura de poezie-titlu nu doreşte să repună în „drepturi“ începutul unei lamentaţii, aşa cum ar fi modalitatea preferată de abordare a realului de către român: înaintea sau chiar în locul oricărei acţiuni, plângerea fatalistă, invariabil ipocrită, dezvinovăţitoare pentru propriile neputinţe, pentru lenea şi nepăsarea de sine, în fapt. Darul stării de bine cu care Dumnezeu, drăguţul, ne-a răsplătit pentru firul de trudă consumată în „ţara Buzăului“ nu merită o atare răstălmăcire, un astfel de afront.

Aproape dimpotrivă: dacă e să fim vinovaţi de ceva, ca români ortodocşi, poate că înainte de toate ar trebui admisă - de fiecare în parte, de toţi împreună - lipsa de a fi în stare să apreciezi, să cauţi şi să găseşti „propriile comori“. Sigur, fără orgoliu exagerat, dar şi fără capul plecat prea adesea în faţa cui nu trebuie - nu spune Dumnezeu nicăieri să urăşti ceea ce ţi s-a dat, să-ţi „îngropi“ darurile sau să le laşi nelucrate, în delăsare; ba chiar, dacă memoria nu mă înşală, porunceşte „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi“. A te iubi, deci, ca fiinţare dăruită de Domnul, nu e deloc trufie - ci ar fi să fie o căutare. Trebuie, totuşi, sau este cel puţin de dorit, să descoperi adevărul celor pe care le iubeşti la tine, fiindcă doar cu acelea îl poţi sprijini pe cel de lângă tine.

Am simţit încheierea unei astfel de căutări în pragul chiliilor acelor sfinţi „lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, (care) au rătăcit în pustii şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului“ (Evrei, 11, 37-38), tot aşa după cum, intrând înăuntru, am atins (sau am fost atins de) convingerea că, „în adevăr, chilia monahului este însuşi cerul“, lucru statornicit în vechime de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Şi am convingerea că nu drumul singur, cei câţiva kilometri de urcuş, a fost mărunta trudă la capătul căreia ne-am fi câştigat, cumva, „dreptul“ să pătrundem în acel pământ-cer; cred, însă, că Dumnezeu i-a chemat pe cei aleşi de pe pământ încă din această lume cât mai sus, mai aproape de el, tocmai pentru a le oferi celor care îi/Îl vor dori bucuria descoperirii treptate, care se cucereşte în pas îndoit. Un drum-încercare niciodată plat, de multe ori pieptiş, care îţi putea pune repede la încercare limitele. Nu neapărat trupeşti, fizice - dovadă că primii dintre noi (ca asumare a efortului, ca bucurie de a fi împreună) au fost tocmai copiii cei mici, parcă spre dojana şi ruşinea celor mari, mai mereu şovăitori: de revăzut, cu mare bucurie, încrâncenarea bună a pruncilor de a păşi în chilia suspendată a Cuviosului Dionisie Torcătorul, urcând fără cea mai mică ezitare pe scara pe care mulţi dintre noi, cei mai puternici după trup, ne-am poticnit, măcar cu gândul...

Dar marginile, hotarele cuprinderii întregului, fără de care nu este dreaptă măsură: nădăjduiesc că Dumnezeu a îngăduit tuturor să se poată bucura de vederea munţilor, chiar fără a cunoaşte din scrieri semnificaţia trebuincioasă aici a sublimului. Or, Preasfântul ne-a dăruit - şi ca pământ, şi ca neam, acest răscolitor de „bun şi frumos“ chip al său din cele arătate, prin care acum ne-a chemat să trecem, încercându-ne ca pe ucenicul din pildă: „şi paharul trebuia purtat, şi lucrurile netrecute cu vederea“... Căci erau acele locuri „de o frumuseţe încât inima îţi picura...“

Şi e bine de amintit că munţii şi dealurile sunt, de la geografia spirituală a Psalmistului încoace, afară de văzute şi trăite fruntarii omeneşti, chipuri ale sfinţilor, slavei, pogorârii şi locuirii Duhului - poate pentru că între această „piele a pământului“ şi slavă nu există decât „Cerurile cele mai presus de Ceruri“, nemairămânându-ne loc pentru răutatea cea de toate zilele... „Valea“, josul, este mereu locul plângerii, în vreme ce li se porunceşte „munţilor să aducă pace poporului, iar dealurile dreptate“ (Ps. 71, 3). Tot la poruncă, „stânca se preface în iezer, iar piatra în izvoare de apă“ (Ps. 113, 8), „munţii saltă ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor“ (Ps. 113, 6) -, Sfinţii Părinţi tâlcuindu-ne această mişcare ca înaintare pe calea credinţei, ca apropiere a inimii de Dumnezeu. Sensul şi scopurile pelerinajului se lămuresc, astfel, poate mai profund decât am crede-o: calea sufletului se pune în mişcare odată cu sporirea trudei, efortul susţinut având darul de a-l aşeza pe om în faţă cu „trecătorul său trup“, iar pe de altă parte de a-l goli de semeţia puterii proprii, pentru a-l face să recunoască şi să accepte bunătatea ajutorului de Sus - zgârcitul, precum se ştie, nu poate primi nimic de la oameni sau de la Dumnezeu tocmai pentru că are mâinile încleştate pe ceea ce i se pare că are, vasul pământesc al omului nu poate primi Duhul decât dacă se poate deşerta de propria greutate...

Am poate în inimă mai mult decât în minte chipurile acelor copaci tari şi drepţi crescând, pe stânca parcă prăvălită, deasupra şi împrejurul adăpostului sfântului, ca o mână aspră a cerului, ocrotind. Acolo ne-am putut împărtăşi, pe măsura fiecăruia, de duhovnicia sau măcar de amintirea celor care L-au semănat pe Dumnezeu în ogoarele noastre. Mi-a fost bine, acolo, aproape de a mă strecura pe acele strâmte uşi ale credinţei, să îmi aduc aminte de cuprinzătoarea imagine pe care Nichifor Crainic o alcătuia chipului românesc al credinţei, în nişte ani mai buni ai istoriei ţării noastre: Imaginaţia populară (românească, n.n.) scoate pe Hristos din sanctuar, Îl răspândeşte în lanuri şi podgorii şi preschimbă pământul ţării într-o nemărginită Cină de Taină.