„N-ai om, dar ai Dumnezeu!”
Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, dar şi o datorie a noastră la conlucrarea cu harul primit la Botez şi la Sfintele Taine ale Bisericii, în general. În oferirea acestui mare dar al mântuirii, Dumnezeu este Cel care are iniţiativa, El este Cel ce invită, în sensul că Îşi revarsă harul Său peste făptura Sa, aşteptând o întoarcere sau o îndreptare a omului spre Dumnezeu. Şi într-adevăr, orice îndreptare a omului în Hristos este o reală înviere din morţi. Lucrul acesta îl exprimă într-un mod foarte sugestiv Sfântul Apostol Pavel când spune: „Pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! - şi împreună cu El ne-a sculat şi ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus... Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 5-9). Aşadar, numai după ce am fost invitaţi venim şi noi cu partea noastră la mântuirea proprie, pe care o putem realiza doar în comuniune cu Hristos, numai rămânând împreună cu Hristos, căci El este viţa, iar noi suntem mlădiţele. „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).
În acest sens, putem spune că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, însă el devine lucrător sau roditor numai prin conlucrare cu harul primit, numai dacă dăm răspuns bun de credinţă şi fapte ale credinţei. Fără Hristos omul nu se poate mântui, el nu este decât un „slăbănog” pe care nimeni dintre oameni nu poate să-l ajute. Aşa era omenirea întreagă înainte de Hristos, se asemăna slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, zăcând neputincioasă şi fără ajutor. Mântuirea părea atât de aproape şi totuşi era atât de departe şi de greu de atins. Numai în Hristos totul capătă sens, pentru că El este Lumina lumii, iar cei ce Îi urmează Lui nu vor umbla în întuneric, ci vor avea lumina vieţii. De aceea, este foarte important să avem privirea aţintită spre Hristos, să Îl avem permanent în faţa noastră pe Hristos, pentru a nu ne pierde identitatea. Omul care priveşte la Hristos ştie cine este şi încotro se îndreaptă. Când omul a încetat să mai privească la Dumnezeu, atunci nu a mai ştiut cine este şi în acel moment au început rătăcirea şi exilul său. Omul ştie cine este şi care este menirea sa pe pământ atunci când priveşte la Hristos, atunci când se împărtăşeşte de darurile Sale cele bogate. Sfântul Ioan Scărarul recomandă să avem permanent mintea la Dumnezeu, iar atunci când ne rugăm să nu folosim cuvinte multe, „căci poliloghia împrăştie de multe ori mintea”.
Dacă în har suntem mântuiţi prin credinţă, iar aceasta nu este de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, atunci mântuirea se oferă gratuit prin Hristos în Duhul Sfânt şi se însuşeşte de către oameni prin credinţă, nădejde şi dragostea lucrătoare prin iubire. Putem spune, aşadar, că mântuirea o dobândim prin credinţă, nădejde şi dragoste, dar şi prin răbdare. Un exemplu grăitor în ceea ce priveşte răbdarea cea multă ne este oferit de slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Acesta suferea din cauza păcatelor sale şi trecuseră 38 de ani de când era bolnav, încât ajunsese cu totul inutil pentru cei din jurul său. Nimeni nu se interesa de el, cu toate că ştiau bine că se afla în apropierea „casei milei” de foarte mult timp. Slăbănogul vedea în jurul său numai egoism şi indiferenţă, pentru că fiecare se gândea doar la sine atunci când venea vorba de vindecare. Însă vedem că atunci când a fost uitat de toţi semenii, totuşi nu a fost uitat de Dumnezeu. Pentru că pe neaşteptate vine la el Însuşi Hristos, Care-i oferă ajutorul, harul Său. Mântuitorul Iisus Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci sănătos?” Însă cel bolnav nici nu îndrăzneşte să mai spună că doreşte din tot sufletul aceasta, ci începe să se plângă că nu are om care să-l arunce în scăldătoare când se tulbură apa. „N-ai om, dar ai Dumnezeu!” Ai un Dumnezeu milostiv şi îndelung-răbdător, Izvorul harului şi al vindecărilor.
După 38 de ani de grea suferinţă, Iisus i-a spus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” Şi Evanghelistul Ioan ne spune că „îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla”. Aşadar, omul care fusese paralizat s-a făcut sănătos, Domnul l-a ridicat din boală şi i-a iertat păcatele care-i aduseseră neputinţa sa. I-a redat vigoarea trupului, dar şi pe cea a sufletului, atrăgându-i ferm atenţia: „Iată că te-ai făcut sănătos. De-acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”.
Ne-am putea întreba: ce poate fi mai rău decât a sta ţintuit la pat, fără putere, timp de 38 de ani? Ce poate fi mai rău decât a te afla înconjurat de o mulţime de oameni şi totuşi să fii cu desăvârşire singur? Da, există ceva cu mult mai rău decât boala, neputinţa trupească şi durerile pricinuite de uitarea şi indiferenţa celor din jur, şi anume pierderea mântuirii, adică osânda cea veşnică şi chinurile iadului. Avertismentul de a nu mai păcătui a fost nu doar pentru slăbănogul de atunci, ci pentru noi toţi. Cu toţii am primit marele har al mântuirii, câştigat lumii prin jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce. Din morţi şi neputincioşi ce eram, ne-a făcut vii şi puternici. De aceea suntem chemaţi să ne comportăm ca oameni liberi şi demni, restauraţi în Iisus Hristos, având puterea să ne ridicăm paturile şi să umblăm pe calea mântuirii.
Urmând îndemnul Bisericii: „De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui!”, să ne smerim mai mult, să ne lepădăm de noi înşine, renunţând la egoism şi la patimi, şi îndrăznind să ne împărtăşim cu Hristos, întru Care pace vom avea (Ioan 16, 33).