„N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“

Taina Pocăinţei, supranumită în scrierile ascetice ale Bisericii Ortodoxe „al doilea Botez“, este pentru fiecare creştin momentul prielnic de curăţire a sufletului de păcate şi de primire a canonului duhovnicesc util pentru dobândirea virtuţilor. În cele ce urmează vom observa cum s-a născut această Taină odată cu venirea Mântuitorului şi vom dezvălui şi câteva aspecte legate de dezvoltarea ei ulterioară în cadrul comunităţii creştine primare.

Fiecare om, începând de la Adam, are o conştiinţă, iar rolul acesteia este exact acela de a ne îndruma spre dobândirea discernământului necesar alegerii între bine şi rău. Atunci când săvârşim o faptă rea, conştiinţa ne mustră şi ne îndeamnă să încercăm să reparăm cumva ceea ce am făcut greşit. Păcatul strămoşesc şi-ar fi încheiat poate existenţa imediat dacă Adam şi Eva şi-ar fi recunoscut vina şi s-ar fi căit de încălcarea poruncii divine. Odată cu căderea în păcat, oamenii au început să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, iar glasul conştiinţei lor a devenit din ce în ce mai slab, aproape stins. Apoi, odată cu legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam şi „adoptarea“ poporului iudeu ca neam ales, precum şi prin stabilirea acelui ceremonial complex de aducere a jertfelor şi de ispăşire a nedreptăţilor săvârşite, părea că lucrurile vor putea fi restabilite cel puţin până la un punct. Însă atracţia exercitată de idoli asupra iudeilor şi împietrirea inimii lor în faţa păcatelor comise au condus din nou la o decădere spirituală majoră. Taina Pocăinţei s-a născut odată cu venirea Mântuitorului. S-a născut odată cu suspinele celor pe care societatea iudaică îi considera păcătoşi, dar care aveau acea scânteie de nădejde mai presus de nădejde faţă de Hristos. Aceştia Îl recunoşteau, dacă nu ca Fiu al lui Dumnezeu, atunci cel puţin ca pe o Persoană dreaptă, sfântă şi bună, pregătită să împartă cu ei povara slăbiciunilor lor, fără a Se lăsa convins să îi urmeze pe această cale a păcatelor, ci oferindu-le puterea de a le învinge. Hristos este astfel primul Duhovnic, modelul fiecărui preot şi ierarh care spovedeşte şi, în fapt, Cel care acordă iertarea păcatelor. Ceea ce este comun întregii perioade de dinaintea venirii Sale este că jertfele şi închinăciunile săvârşite fie de iudei, fie de popoarele păgâne nu puteau să ofere iertarea păcatelor. Puteau să ofere cel mult o mângâiere slabă, născută mai mult din simţul datoriei decât din căinţa sinceră a celui care venea să jertfească. Însă trebuie să observăm cu atenţie cum s-a dezvoltat mărturisirea păcatelor drept o Taină în creştinism şi de ce este aceasta atât de importantă pentru fiecare credincios în cursul vieţii sale pământeşti.

Apostolii, păstrători ai darului Duhului Sfânt

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2). Iată mesajul cu care Sfântul Ioan Botezătorul îşi începe propovăduirea în cadrul poporului iudeu. De asemenea, va fi şi mesajul pe care Mântuitorul îl va transmite la începutul misiunii Sale. Această pocăinţă, această „reînnoire“ a omului ca întreg este un rezultat firesc al începutului unei comuniuni mai intense a sa cu Tatăl Ceresc întru Hristos. Acest mesaj a fost ascultat de vameşi, de desfrânate şi de păcătoşi de tot felul, dar osândit de farisei şi cărturari, cei care se considerau pe sine drepţi. Însă Mântuitorul întăreşte această chemare atunci când, fiind întrebat de ce mănâncă cu vameşii şi păcătoşii, răspunde fulgerător: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Luca 5, 32). În alt moment, El spune încă şi mai clar: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15, 7). Oamenii păcătoşi s-au apropiat de El cu credinţă şi nădejde, şi avem nenumărate exemple, fie că vorbim de vameşi precum Sfântul Evanghelist Matei sau Zaheu, fie că vorbim de femei desfrânate, ca Maria Magdalena, sau persoane considerate necurate din cauza bolilor lor, precum cei zece leproşi sau femeia cu scurgere neîncetată de sânge. Hristos nu i-a lăsat pe nici unul dintre aceştia să plece nevindecat sufleteşte de la El. Expresia „iertate fie ţie păcatele tale“ se regăseşte în mai multe exemple, atât la vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu 2, 5), cât şi la momentul spălării picioarelor Sale de către femeia desfrânată în casa unui fariseu pe nume Simon (Luca 7, 47-48). Însă această putere de a ierta şi de a dezlega păcatele a fost oferită şi ucenicilor Săi, şi prin ei, până astăzi, fiecărui preot prin hirotesie şi fiecărui ierarh. Acest fapt poate fi observat în două momente-cheie. Primul moment se petrece după mărturisirea lui Petru, care recunoaşte în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu: „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16, 18-19). Un al doilea moment, mult mai clar, se petrece după Învierea Mântuitorului din morţi. El vine la Apostoli şi le spune următoarele: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 21-23). Iertarea păcatelor este condiţionată de venirea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt şi pocăinţa

Fără harul Duhului Sfânt, orice pocăinţă este una formală. În mod paradoxal, harul este cel care se ascunde în faţa păcatului, dar tot acesta lucrează pentru îndepărtarea acelei necurăţii care se adună în sufletul nostru, obturând lumina dumnezeiască. De aceea, Apostolii au primit acest dar ceresc de a lega şi a dezlega păcatele numai după primirea harului Sfântului Duh. Este cu neputinţă pentru un om obişnuit să ofere iertarea păcatelor. Aceasta o pot mijloci doar cei care au fost hirotoniţi în concordanţă cu legile sfinte ale Bisericii şi care au primit apoi hirotesia întru duhovnic pentru a putea spovedi şi a oferi dezlegarea de relele săvârşite credincioşilor care se căiesc. Într-un material ulterior vom face distincţia între Taina Pocăinţei şi discuţiile duhovniceşti obişnuite şi care sunt adesea confundate cu o mărturisire liturgică a păcatelor. În concluzie, putem spune, pe baza mărturiilor din Sfintele Evanghelii, că Taina Pocăinţei este adresată tuturor creştinilor şi că reprezintă un medicament duhovnicesc extraordinar menit să ne vindece sufletele de patimi şi păcate şi să ne ierte de tot ceea ce am greşit în faţa lui Dumnezeu şi a celor din jur. Însă Taina Pocăinţei trebuie tratată cu seriozitate, fără formalism sau lipsă de căinţă pentru relele săvârşite. În cele din urmă nădăjduim că fiecare dintre noi va simţi în interiorul său că prinde din nou contur iubirea de semeni şi de Dumnezeu pe care păcatele o micşorează. Ne aducem aici aminte de cuvintele Mântuitorului rostite în faţa femeii păcătoase din casa fariseului Simon: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte“ (Luca 7, 47).