Nădejdea - grijă pentru dobândirea vieţii veşnice

▲ Nădejdea e dorinţa unei persoane de a vedea împlinite anumite bucurii ale ei de alte persoane ▲

Existenţa spiritului, fiind pentru om o evidenţă de care nu se poate face abstracţie, el e îndreptăţit să recunoască şi speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului. Identitatea şi unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte puţin izvorul în trup. E mai raţional pentru om să creadă că spiritul, de care e legată identitatea sa, la care ţine, nu dispare o dată cu trupul. Dacă omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar şi în calitate de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Şi atunci are drept să nădăjduiască că existenţa sa nu este supusă în întregime unor astfel de legi. Şi e îndreptăţit să creadă că există un subiect de totală putere asupra acestor legi. Mai e de observat că nădejdea e dorinţa unei persoane de a vedea împlinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste împliniri nu se realizează deplin în lumea aceasta, nădejdea se îndreaptă spre viaţa viitoare şi împlinirea omului. Heidegger a asimilat în mod total nădejdea cu grija. Fără îndoială, este între ele o legătură, sau au ceva comun. Dar la ce ar fi atât de stăpânitoare asupra noastră grija, dacă n-am avea nici o siguranţă că viaţa noastră se întinde şi după moarte? De ce ne-am îngriji atât de mult de viaţa noastră, dacă e atât de trecătoare? De fapt, grija nu se poate explica fără nădejde. Dar nădejdea care stă la temelia grijii nu se poate întinde numai spre un timp atât de scurt, cât e dat vieţii noastre pământeşti. Numai pentru că omul e o existenţă care speră, caută să ajungă la cele nădăjduite prin grijă. Dar e grijă şi grijă, pentru că e nădejde şi nădejde. Totuşi, ele sunt legate în rădăcina lor. E o grijă pentru cele ale vieţii pământeşti, pentru că e şi o nădejde îndreptată spre scăparea de greutăţile pământeşti şi spre asigurarea unei vieţi mai bune pe pământ. Dar omul nu se restrânge la această nădejde, deci nici la grija pusă în slujba ei. În acest caz, n-ar fi stăpânit atât de mult de grijă. El însuşi nu poate distinge hotărât între ele. Faptul că nu-l mulţumesc nicicând deplin cele pământeşti îl face, mai ales spre bătrâneţe, după experienţa repetată a golului ce îl lasă în suflet cele pământeşti, să-şi îndrepte tot mai mult nădejdea - sau s-ar putea spune grija - spre viaţa de dincolo de cele de aici, adică grija de a se pregăti pentru ea. Astfel, de cele mai multe ori, cele două nădejdi şi cele două griji sunt împletite. Şi în orice caz, în amândouă se arată că omul e o fiinţă deschisă mereu spre viitor, neputând cugeta niciodată că a ajuns la sfârşitul existenţei sale. El e o fiinţă în mişcare neîncetată spre viitor, spre o viaţă de fericire fără sfârşit. Nu se opreşte niciodată din această mişcare în spiritul său, nici chiar pe patul de moarte. Mişcarea lui e spre o veşnicie fericită. Aceasta e ţinta lui. Fără mişcarea spre această ţintă, existenţa omului nu se poate concepe. Omul ar fi fără această mişcare nu numai inert sau mort spiritual, ci şi neraţional. De aceea spune Sf. Maxim Mărturisitorul că voinţa e mişcarea raţională a fiinţei omeneşti sau mişcarea fiinţei raţionale umane, chiar dacă omul îi dă o direcţie strâmbă raţiunii de care e imprimată voinţa lui, sau voinţa de care e imprimată raţiunea lui. Animalul nu are grijă şi nădejde, pentru că nu e deschis spre viitor, viitor fără sfârşit, pentru că nu e raţional. În cazul în care omul foloseşte drept raţiunea ce se manifestă în voinţa lui, el pune nădejdea în grija celor pământeşti în slujba nădejdii vieţii veşnice; grija lui devine grija de pregătire pentru dobândirea ei. * Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“