Nain, cetatea în care moartea a întâlnit Viața

Dintre cele trei învieri din morți, pe care le amin­tește Sfânta Evanghelie, cea mai sensibilă și tulburătoare pentru noi rămâne învierea fiului văduvei din Nain.

Copilă era și fiica mai-marelui sinagogii din Capernaum, Iair, tânăr era și Lazăr, prietenul Mântuitorului, însă inima îndurerată a mamei din cetatea Nainului parcă îmbrățișează toate inimile mamelor care și-au plâns copiii și a căror suferință le-a fost alinată, în mod tainic, de Mântuitorul Hristos, Care le-a șters lacrimile cu multă dragoste și compasiune.

Învierea tânărului, fiu al unei văduve, rămâne pilduitoare pentru fiii Bisericii, pentru cei care cred că dincolo de viața aceasta urmează una veșnică, în care toți se vor reîntâlni, părinți și copii, prieteni și cunoscuți, în lumina Împărăției Mântuitorului Hristos.

Această minunată întâlnire dintre unicul fiu al acestei mame văduve și dintre Unicul Fiu al lui Dumnezeu preînchipuie durerea Fecioarei Maria care și-a văzut Fiul mort și apoi înviat. Nu există durere mai mare ca aceasta. Firescul vieții este ca fiul să-și îngroape părinții și nu invers. Dar Mântuitorul arată în chip vădit că Împă­răția cerurilor este aici și acum, iar cei care călătoresc către aceasta au parte de ea. Hristos a găsit această femeie pe drumul Împărăției veș­nice. Drumul creștinilor acesta este, de la moarte la viață, iar cine se si­lește are parte de viața veșnică. Toți cei care se îngrijesc de cei ador­miți se aseamănă cu această femeie care își conducea copilul pe ultimul drum sub soarele ce cobora către asfințit. Răsplata acestora este, după cum vedem, pregustarea veșni­ciei de pe pământ. Chiar dacă fiul văduvei și-a reluat viața, el și mama lui s-au împărtășit din Lumina lumii care luminează tuturor celor dintru întuneric.

Textul scripturistic ne spune că Domnul Hristos S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală-te”. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea. Şi au vestit lui Ioan ucenicii lui de toate acestea (Luca 7, 1-18).

Satul Nain există și astăzi, situat în apropierea Muntelui Tabor, locul în care Mântuitorul Și-a revelat dumnezeirea celor trei ucenici care L-au însoțit. Muntele domină întreaga zonă, iar satul Nain a rămas un loc ce amintește, la fiecare pas, la fiecare uliță, despre Cel Care este viața și învierea tuturor.

Călători către Nain, ajungem aici străbătând întinsa vale a Ezdreelului sau a Esdrelonului, nu departe de Hermonul cel Mic. Numele satului vine de la ebraicul na’im, cuvânt care poate fi tradus prin termenul plăcut sau grațios, făcându-se referire mai ales la peisajul din jur. Locul propice agriculturii este plin de măslini și pomi fructiferi, iar în zonă pot fi observate, la vremea roadelor, câmpuri pline de recolte îmbelșugate.

Unii cercetători, arheologi și oameni preocupați pentru descoperirea istoriei zonei respective, afirmă că satul s-a numit Synem, dar era folosită doar partea finală a termenului, nem, de unde și Naim. Într-adevăr, astăzi, în apropierea Naimului se află o localitate numită Sunem.

O privire generală asupra zonei arată că Esdrelon derivă din cuvântul ebraic Isreel, care înseamnă Dumnezeu însămânțează. Esdrelonul este câmpia cea mai întinsă a Israelului. Eusebiu o numește campus maximus.

Valea Esdrelonului, din punct de vedere geografic, este mărginită la nord de Munții Galileei, la sud-vest de Muntele Carmelului, la sud de colinele Samariei, iar la est de Mun­ții Gilboa. Este străbătută și de două râuri: Chisonul, care se varsă în Marea Mediterană, și Harodul, un afluent al Iordanului.

Sunt mărturii vechi care vorbesc despre așezări umane în acest loc în urmă cu 6.000 de ani. Prin Valea Esdrelonului trecea o cale vestită, Via Maris, Drumul mării, care făcea legătura dintre Egipt, Orient și Mediterana.

Locul a fost câmp de bătălie pentru localnici, asirieni, babilonieni, greci, romani, arabi, cruciați, care s-au înfruntat în acest loc. De aceea, s-a și spus că atât de mult sânge s-a vărsat în acest loc, că nu ar avea termen de comparație în lume.

Câmpia a fost apărată de multe cetăți, dintre care amintim Meghido și Taanak, sau Afula.

Iosua nu a reușit să cucerească Valea Esdrelonului. Știm despre Barac, ajutat de Debora, care și-a adunat armata pe Tabor, de unde a coborât în câmpie, împotriva lui Sisara. După victorie, pe care a obținut-o lângă pârâul Chison, Debora a alcătuit una dintre cele mai frumoase creații ale Sfintei Scripturi (cf. Judecători 5, 2-9).

Tot în acest loc s-au dat și alte lupte. Ghedeon, cu ostașii săi, i-a învins pe madianiți, lângă râul Harod, eveniment iscusit versificat de Sfântul Andrei Criteanul în Canonul de pocăință.

În apropiere de Nain se află localitatea Endor, oferită tribului lui Manase, cum citim în cartea Iosua 7, 11. De această localitate sunt legate ultimele evenimente din viața lui Saul, confruntarea cu filistenii din câmpia Esdrelonului. Aici a repurtat ultima acțiune militară și și-a aflat moartea chiar pe Muntele Ghilboa. Filistenii însă s-au bătut cu Israeliţii şi au fugit aceştia de Filisteni şi au căzut ucişi pe muntele Ghelboa. Şi au ajuns Filistenii pe Saul şi pe fiii lui şi au ucis pe Ionatan, pe Aminadab şi pe Melchişua, fiii lui Saul. Lupta contra lui Saul ajunsese cumplită şi arcaşii îl loviră pe acesta, rănindu-l greu. Atunci a zis Saul purtătorului său de arme: „Trage-ţi sabia şi mă străpunge cu ea, ca să nu vină acești netăiați împrejur să mă ucidă şi să-şi bată joc de mine”. Purtătorul de arme însă n-a voit, căci se temea cumplit. Atunci Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea (I Regi 31, 1-4).

Ulterior, Solomon și-a impus stăpânirea peste aceste teritorii și a zidit două cetăți, Meghido și Taanac: Baana, fiul lui Ahilud, peste Ta­nac, peste Meghidon şi peste tot pământul Bet-Şeanului, care este aproape de Ţartan, mai jos de Izreel, de la Bet-Şean până la Abel-Mehol şi chiar până dincolo de Iocmeam (III Regi 4, 12).

Scriptura Vechiului Testament dă mărturie că regele Iosia a fost înfrânt și a murit în apropiere de Meghido: În zilele lui s-a dus Faraonul Neco, regele Egiptului, împotriva regelui Asiriei, la râul Eufratului. Atunci a ieşit Iosia în întâmpinarea lui, iar acela când
l-a văzut l-a omorât în Meghido
(IV Regi 23, 29).

Astăzi, câmpia este o adevărată grădină. După o lucrare de jumătate de veac, întreaga zonă este deosebit de roditoare, fiecare palmă de pământ fiind atent prețuită și cultivată.

În apropiere se află vechea cetate Afula. Cercetările arheologice au scos la iveală ziduri vechi, morminte, urme de locuințe și foarte multe piese de ceramică. Unii o identifică cu Ofra, patria lui Ghedeon, de unde acesta a primit chemarea de a fi judecător și de a elibera poporul de stăpânirea madianiților (cf Judecători 6, 15-26).

Ghedeon a fost înmormântat la Ofra, autorul cărții Judecătorilor amintind adăugarea lui în mormântul strămoșilor săi: Apoi a murit Ghedeon, fiul lui Ioaş, la bătrâneţi adânci, şi a fost înmormântat în mormântul tatălui său Ioaş, în Ofra lui Abiezer (Judecători 8, 32).

Satul Nain este, în prezent, locuit de musulmani. Expresia Poarta cetății, despre care vorbește evanghelistul Luca, poate fi înțeleasă mai ales ca un drum către localitate, întrucât acolo nu au fost, după părerea specialiștilor, ziduri de apărare, ca în alte locuri.

Documente și tradiții vechi men­ționează că primii creștini au transformat casa văduvei în biserică, aceasta adăugându-se multiplelor Domus ecclesiae ale Antichi­tății creș­tine. Într-o vreme, Nainul a fost inclusiv reședință episcopală.

În a doua jumătate a veacului al 19-lea, pe ruinele vechii biserici medievale, s-a construit o biserică existentă până astăzi, aparținând franciscanilor.

Istorisirea minunii învierii fiului văduvei din Nain este deosebit de emoționantă. Fiecare verset ce dă mărturie despre acest episod constituie, în sine și împreună cu celelalte, un adevărat libret care cântă mâhnirea și milostivirea lui Dumnezeu pentru creația Sa.

Se prea poate ca apropierea Mântuitorului de această localitate să fi avut loc spre apusul soarelui, pentru că atunci se îngropau mor­ții, iar cimitirele erau așezate în afara localității. Mai mult, Moise dăduse o lege, declarând spurcat pe cel care se atinge de un mort, poate pentru a evita contaminarea cu diferitele boli. Viața era separată de moarte și nu trebuia să existe nici un prilej de contaminare. Pe acest fundal se înțeleg mai bine gesturile și vorbele Mântuitorului. De altfel, cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus femeii care-și ducea singurul fiu la groapă: Nu plânge! (Luca 7, 13), sunt pline de semnificații teologice și anunță momentul eliberării făpturii din puterea morții, prin Învierea Sa. Deși Domnul a lăcrimat pentru prietenul Său, Lazăr, a șters lacrima de pe fața tuturor celorlalți, îndemnându-i să nu mai plângă.

Mila și iubirea pe care Mântuitorul le-a arătat față de această femeie sunt mai presus de Lege, pentru că El S-a atins de cel mort, împotriva sfaturilor celor de demult, și ne-a arătat că nimic nu poate contamina iubirea profundă pentru cei care suferă, învățându-ne și pe noi să alinăm suferința celor care plâng.

Evanghelia ne spune că frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său (Luca 7, 16). Jalea, durerea unei comunități întregi, s-a schimbat în bucurie, iar toți însoțitorii femeii văduve, care-și plângea singurul fiu, s-au alipit de mulțimea care-L urma pe Iisus. Toți au văzut minunea și au înțeles că El este Domnul vieții și al morții.

Dabyriya, un alt sat aflat la poalele Muntelui Tabor, își trage numele de la profetesa Debora, loc pe unde a trecut Mântuitorul cu ucenicii Săi. Pelerinii din vechime vorbesc despre existența unei biserici în acest loc. În prezent, sunt doar ruinele a ceea ce pare a fi fost o biserică.

În apropiere de Muntele Tabor se află și satul Kefar Kama, în partea de răsărit. Aici s-au descoperit inscripții și mozaicuri care au apar­ținut epocii bizantine. Din acestea aflăm că biserica a fost închinată Sfintei Tecla, foarte cinstită în primele veacuri în Palestina. O parte din casele satului sunt construite din pietrele fostei biserici. După părerea unor specialiști, satul ar corespunde vechii cetăți Helenopolis, fondată în onoarea Împărătesei Elena.

În acest loc s-a săvârșit minunea vindecării unui copil lunatic, pe care tatăl său l-a adus înaintea Mântuitorului să-l vindece, după ce ucenicii nu reușiseră acest lucru (cf. Matei 17, 14-21).

Locurile aflate în apropierea Mun­telui Tabor sunt pline de lumină, așa cum ne spun scrierile vechi, fiind numit Muntele Luminii, după revărsarea de lumină și de har pe care ucenicii au văzut-o în preajma Mântuitorului înainte de Sfintele Sale Pătimiri.

În Epistola Sfântului Apostol Iacob citim: Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iacob 1, 27). De aceea, constanta pomenire a cetății Nain, prilejuită de lecționa­rele bizantine care ritmează citirile evanghelice ale Bisericii, ne pune pe gânduri și ne reamintește că avem îndatorirea de a-i sluji pe cei aflați în suferință, de a fi sprijin vădu­velor și orfanilor, privind mereu către exemplul Mântuitorului Iisus Hristos.