Naraţiunile biblice ca model al credincioşilor

Ne putem întreba în multe cazuri, citind Vechiul Testament, ce relevanţă au pentru noi acele naraţiuni. Ce îmi spun mie, cititorului din secolul XXI, istorisirile patriarhilor sau ale poporului lui Israel?

Răspunsuri interesante aflăm chiar din paginile Scripturii. În Ioan 5:39, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: "cercetaţi Scripturile căci în ele socotiţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine". Înţelegem aşadar că citind Biblia ne pregătim pentru viaţa veşnică, pentru că Sfintele Scripturi ne călăuzesc spre Hristos. Dar cum anume o fac, în special prin naraţiuni? În 2 Timotei 3:16 ni se atrage atenţia că "toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare şi pentru deprinderea în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru orice faptă bună". Aici ni se detaliază mai bine modul de întrebuinţare a Scripturilor: pentru învăţătură, dar şi pentru morală (mustrare, îndreptare şi deprinderea dreptăţii). Acelaşi lucru este afirmat şi de Sfântul Apostol Pavel în Romani 15:3: "ceea ce s-a scris în zilele de demult a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi încurajarea din Scripturi să avem nădejde". Învăţătura aceasta a Scripturilor, care aduce desăvârşirea morală, prin întărirea virtuţilor (răbdarea, curajul), transpare în naraţiuni prin modelele pe care ni le oferă personajele biblice. În Iezechiel 33:23-24 aflăm cum era perceput de exemplu patriarhul Avraam de către contemporanii lui Iezechiel. "Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, cei ce trăiesc în locurile pustiite din ţara lui Israel zic: "Avraam a fost unul şi a primit în stăpânire ţara aceasta, iar noi suntem mulţi; deci nouă ne este dată în stăpânire ţara aceasta"". Deşi în continuare cei care gândeau aşa sunt apostrofaţi de Dumnezeu din cauza păcatelor, totuşi modalitatea de gândire este una corectă. Să explicăm. Siguranţa lor în ceea ce priveşte moştenirea ţării nu este aprobată de Dumnezeu. Ei nu se pot bucura de darul moştenirii ţării, atât timp cât sunt pătaţi de păcate grave: "Voi mâncaţi mâncare cu sânge; vă ridicaţi ochii spre idolii voştri şi vărsaţi sânge şi apoi voiţi să stăpâniţi ţara?" (v. 25). Pe de altă parte, raportarea lor la Avraam, adică folosirea figurii patriarhului ca un model pentru propria viaţă, constituie o viziune corectă. Aceasta ne arată că şi noi, citind istoria lui Avraam, ne putem pune în pielea personajului. Patriarhului i s-a cerut un act de curaj când Dumnezeu i-a poruncit să iasă din familia lui şi să călătorească spre o ţară străină: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facerea 12:1). Ruperea de ai lui a însemnat implicit şi o rupere de tradiţia religioasă a părinţilor săi, care erau politeişti: "Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei. Dar Eu am luat pe părintele vostru Avraam de mână, de dincolo de Eufrat, şi l-am povăţuit către această ţară a Canaanului şi am înmulţit sămânţa lui şi i-am dat pe Isaac"" (Iosua 24:2-3). În acest proces de identificare a noastră cu Avraam, şi noi suntem chemaţi să părăsim omul cel vechi, păcatele şi slăbiciunile care au pervertit natura noastră bună. De fapt, chemarea adresată de Dumnezeu lui Avraam este aceeaşi cu chemarea Mântuitorului adresată tuturor: "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15). Canaanul spre care era chemat Avraam este Împărăţia cerurilor, iar schimbarea interioară a aceluia echivalează cu pocăinţa, schimbarea minţii. Ieşirea din familia lui înseamnă ieşirea noastră din păcat, fuga de lume şi retragerea spre cele ale lui Dumnezeu. Aşa cum Avraam a primit stăpânirea ţării, şi noi putem să nădăjduim în stăpânirea Împărăţiei cerului, aşa cum făceau contemporanii proorocului Iezechiel. Mărturia lui Iezechiel în privinţa identificării cu Avraam nu este singulară. În Isaia 29:22 se spune: "Pentru aceasta, Domnul, Care a răscumpărat pe Avraam, aşa zice către casa lui Iacov: "De aici încolo, nu se va mai ruşina Iacov şi faţa lui nu se va mai îngălbeni"". Aşadar, la fel cum Dumnezeu l-a răscumpărat pe Avraam, tot aşa îi va răscumpăra şi pe urmaşii aceluia. Acesta este şi sensul din Isaia 51:2: "Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra, cea care în dureri v-a născut". Intuim aici şi o relaţie mai profundă decât cea simplă cu un model de urmat: Avraam este şi părintele poporului lui Israel. El nu este doar un model, ci şi părinte, stabilindu-se o legătură biologică. Dar şi noi, creştinii, suntem fiii lui Avraam prin credinţă, deci aceleaşi făgăduinţe divine ni se aplică şi nouă: "Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam" (Galateni 3:7), "Avraam este părintele nostru, al tuturor" (Romani 4:16). Citind naraţiunile Sfintelor Scripturi avem în faţă modele, dar şi persoane înrudite cu noi duhovniceşte, sfinţi care mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu.