Naşterea Domnului este izvorul întregii noastre existenţe

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate praznicul iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie, îngeri şi oameni. În această zi de 25 decembrie, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

Momentul binecuvântat a fost plămădit de Patriarhii de demult, a fost profeţit de Proorocii şi Drepţii Vechiului Testament, care au dorit să-l vadă¹, dar care s-a împlinit pentru noi la Betleem. Astfel, Dumnezeu a rânduit să Se arate în trup pe pământ şi să petreacă împreună cu noi, atunci când El a binevoit. Cu adevărat această bucurie este mult mai mare decât orice bucurie pământească, chiar şi decât bucuria Sfântului Ioan Botezătorul, care, fiind în pântecele maicii sale, a săltat atunci când Maica Domnului a mers la mama sa, Elisabeta. Deci, noi astăzi ne veselim şi ne minunăm de mărimea tainei care a covârşit toată mintea, căci Domnul nostru a venit pe pământ şi S-a făcut Prunc pentru noi. Acest lucru este deosebit de măreţ şi numai dacă ne gândim la această taină, făcând o comparaţie simplă: să zicem că am vedea soarele pogorându-se din cer, alergând pe pământ şi slobozind către toţi razele sale, oare nu ne-am minuna şi ne-am spăimânta de această minune nemaiîntâlnită? Desigur! Cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm şi să ne minunăm de venirea Creatorului în creatura Sa, pogorâre care este mult mai mare decât ar veni soarele material pe pământ şi pe care l-am putea vedea printre noi. Aşadar, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este de bună seamă vederea Soarelui Dreptăţii, Care străluceşte din trupul nostru razele Sale în toată lumea şi în toate timpurile, luminând sufletele noastre.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul,

Naşterea Domnului este relatată în Sfânta Evanghelie de astăzi în câteva propoziţii simple: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt“.²

Înainte de această prezentare, Sfântul Evanghelist Matei a redat o genealogie a Domnului de la tribul lui Iuda şi casa lui David până la Avraam. Această înşiruire de oameni prezintă pe cei născuţi în chip firesc, aşa cum se nasc oamenii muritori pe pământ. Însă, când Sfântul Evanghelist a început să vorbească despre Naşterea Domnului, zice: „Iar Naşterea lui Iisus aşa a fost...“, ceea ce arată că modul neobişnuit şi minunat al Naşterii Domnului este cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor lui Iosif.

Apoi, Sfântul Evanghelist ne prezintă pe magii de la Răsărit care, aflând de la stea că Mântuitorul Hristos este Împăratul cerurilor şi că S-a născut de curând, au venit să-L vadă şi să I se închine ca unui Împărat. Deşi „Împărăţia Domnului nu este din lumea aceasta“³, totuşi acei înţelepţi ştiau că El este Împăratul Care a înspăimântat pe Irod şi pe tot poporul lui Israel. Deci, pentru a-L cinsti cum se cuvine, ei au cutreierat lumea, lăudându-L nu numai pentru timpul lor, ci pentru toate generaţiile şi pentru toate timpurile viitoare. După ce au ajuns la Betleem, ei au intrat în peşteră cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Pruncul dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Bineînţeles că ar fi trebuit să vadă prima dată pe Maica Domnului, înainte de a vedea Pruncul, dar Sfântul Evanghelist ne spune că au văzut pe Prunc şi apoi pe Fecioara Maria, iar despre dreptul Iosif nu aminteşte. Ordinea prezentării Sfântului Evanghelist are o însemnătate aparte, deoarece, pentru magi, lucrul cel mai de seamă era să vadă pe Împăratul Hristos, apoi pe Maica Sa, şi în urmă pe ceilalţi. Cum ştim, Dumnezeu l-a rânduit pe dreptul Iosif lângă Fecioara Maria din pricina iudeilor, nu din cauza păgânilor. Ca atare, pentru iudei, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Fecioarei, pentru a o ocroti de legea omenească, însă pentru alte popoare el nu avea nici o importanţă.

Dreptmăritori  creştini,

Voia lui Dumnezeu, desigur, a fost dintru început ca omul să fie liber şi să lucreze în toată libertatea mântuirea sa. În alegerea liberă Dumnezeu a aşezat toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi fost doar un lucru oarecare, un înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de voia şi puterea divină. Tocmai pentru că omul este o creatură raţională şi liberă, Dumnezeu i-a dat lui Adam o poruncă, care nu era una simplă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“⁴.

Prin această lege, Dumnezeu a arătat că libertatea este capacitatea omului de a stăpâni Raiul după voia Sa, de a mânca din toate roadele din Paradis şi de a stăpâni animalele în chip raţional. Iar ca principiu călăuzitor al acestei libertăţi, omul trebuia să aibă ascultare smerită faţă de Dumnezeu şi să-L iubească din toată fiinţa lui. Dar, îndată ce Adam şi Eva s-au apropiat de pomul încercării fără smerenie, au căzut în păcatul mândriei şi neascultării. Fără îndoială, Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Rai cu foc, încât strămoşii noştri să nu se poată apropia de el, dar atunci unde ar mai fi fost libertatea lor? Unde ar mai fi fost deosebirea dintre el şi toate celelalte creaturi, cărora nu le fusese dată această libertate?

Evident, pentru a răscumpăra greşeala lui Adam şi a Evei, care au dus neamul omenesc în robia morţii, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în trup în ascultare smerită. Ca Fiu al Tatălui, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup, El S-a făcut supus până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Astfel, firea Sa umană smerită, pe care a luat-o din Preacurata Sa Maică, a devenit locul nostru de întâlnire cu Dumnezeu şi de împărtăşire a harului Duhului Sfânt. Întru ea, Domnul a arătat puterea desăvârşită a lui Dumnezeu Tatăl asupra vieţii şi a morţii, în chipul cel mai deplin. De aici se înţelege lămurit că Noul-Născut este Emanuel, Dumnezeu cu noi, nu o idee sau o cugetare filosofică, ci o persoană reală, cum suntem noi - cu suflet şi trup, născut în sărăcie şi suferinţă şi în moarte, aşa cum suntem şi noi. Prin urmare, rostul înomenirii Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică, cum spune cântarea bisericească: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!“⁵

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Văzând măreţia acestei Taine a Naşterii Mântuitorului, vă îndemnăm stăruitor pe toţi, clerici, monahi, monahii şi binecredincioşi creştini, să vă împărtăşiţi cât mai des cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Cel născut în Betleem, răstignit şi înviat, ca să primiţi iubirea Lui milostivă şi sfântă. Această împărtăşire impune de la sine să fiţi cu toţii milostivi faţă de suferinţele semenilor dumneavoastră pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat.⁶

Apoi, deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vine în lume ca să ne cheme la Tatăl Cel ceresc, să ne rugăm Lui mai mult, cu smerenie şi cu frică, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Acesta este şi mesajul pe care preoţii îl aduc de Crăciun în casele dumneavoastră, atunci când poartă icoana Naşterii Domnului spre închinare. Ei simbolizează pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu Tatăl către noi oamenii şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea Lui. Deci, dacă cerul s-a unit cu pământul, iar îngerii s-au bucurat împreună cu păstorii, această comuniune care se regăseşte în Sfânta Liturghie, săvârşită pe pământ de păstorii sufleteşti, iar în ceruri de către îngeri, se cuvine să ne silim şi mai mult şi cât mai des să participăm la Sfânta Liturghie, unde vom întâlni pe Pruncul Mântuitor şi ne vom împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui.

Iar pentru că Naşterea Domnului este o sărbătoare de familie, să nu uităm de sfinţenia acesteia şi de respectul care se cuvine soţilor şi copiilor pentru păstrarea ei. Să nu uităm de asemenea că Domnul vine astăzi tainic la noi şi prin cei săraci şi fără adăpost, prin copii şi bătrâni abandonaţi, prin bolnavi şi oameni singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. În chip deosebit, în aceste zile, să urmăm îndemnul colindului: „Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când eşti voios, române, să fii bun“.

Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Note:

¹ Matei 13, 17.

² Matei 1, 18.

³ Ioan 18, 36.

⁴ Facere 2, 16-17.

⁵ Utrenia din 25 decembrie, Canonul I, Cântarea 1, p. 437. 

⁶ „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împarţind averea ta cu cei săraci“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, introducere, traducere, indici şi note de pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 584).