Naşterea în folclorul botoşănean

Cercetând cu ani în urmă la Arhivele Naţionale din Iaşi preţiosul manuscris „Sate pe Jijia de Sus“ al profesorului ieşean Eugen D. Neculau, creatorul remarcabilei Universităţi Populare de la Ungureni-Botoşani (1927-1946), am descoperit câteva pagini extrem de interesante privitoare la subiectul pe care-l urmărim de câteva săptămâni. Paginile sunt scrise prin anii ’60 ai veacului trecut, aşa încât unele aprecieri trebuie puse în acel context. Redau, adaptat desigur, paginile cu pricina în două tablete. Mai menţionez că sublinierile îmi aparţin şi că unele idei au fost deja amintite în tablete anterioare, iar la altele vom reveni în tablete viitoare.

Pentru omul stăpânit de mentalitatea magică, sarcina nu e în legătură cu actul sexual; un anumit spirit se întrupează în trupul femeii, după voia lui sau trimis anume. Pentru omul religios, copiii sunt daţi de Dumnezeu. De aceea, în trecut, familia ţărănească era prolifică; multe familii aveau până la 15 copii. Femeia măritată nu întrebuinţa nici un fel de practici pentru evitarea sau întreruperea sarcinii. Avorturile erau totdeauna clandestine, practicate de fetele care cădeau în greşeală. Unele beau zeamă de oleandru, altele băteau copilul în pântece până îl omorau sau săreau jos din carul încărcat cu fân. Practicile erau oribile şi puneau în primejdie sănătatea şi chiar viaţa femeii. Dar cazurile erau foarte rare şi produceau mare senzaţie într-o lume dominată de principii morale severe. Cu cât ne apropiem de timpurile de azi, cu atât aşezarea veche s-a zdruncinat. Consecinţa este că familia ţărănească are din ce în ce mai puţini copii. Până azi, natalitatea nu-i prea scăzută, ceea ce încă denotă - la poporul nostru din sate - un dinamism biologic. În trecut, femeia era asistată la naştere de către moaşa empirică; în fiecare sat existau două-trei bătrâne care se ocupau cu acest meşteşug învăţat într-o îndelungată experienţă. Baba lucra cu credinţa în Dumnezeu şi cu lucru curat; precizăm că nu folosea vrăji. De altfel, moaşa era şi doftoroaia satului: cunoştea buruieni şi rădăcini de leac, trăgea osul luxat, făcea frecţii, punea ulcica la vătămătură şi aplica lipitori. O moaşă vestită a fost mătuşa Rariţa a lui Iordache Luncanu din Mândreşti, sat aflat în componenţa comunei Ungureni; cunoştea meşteşugul, era îndemânatică şi lucra cu acurateţe. De pe urma ei nu s-a auzit vreo femeie infectată sau vreun copil mort. Femeile din sat aveau deplină încredere în ea. Despre ştiinţa sa în meşteşugul moşitului se vorbeşte şi astăzi. Se spune că ea cunoştea de mai înainte sexul copilului care avea să vină pe lume: fata stă cu capul sub şoldul stâng al femeii, iar băiatul sub cel drept. Când a murit în 1925, la 66 de ani, mătuşa Rariţa avea 265 de nepoţi, adică copii asistaţi la naştere. Femeia năştea jos, în mijlocul casei, pe un maldăr de paie, peste care se aşternea un lăicer curat (fiert de mai înainte în apă clocotită). Moaşa palpa pântecele lehuzei şi îşi dădea seama dacă naşterea va decurge normal; la nevoie, ungea mâna cu untdelemn şi schimba poziţia fătului. Dacă femeia se trudea prea mult şi nu putea naşte, i se puneau pe pântece cârpe sau pernuţe calde, iar la picioare cărămizi încălzite. Tot jos năştea şi locul (placenta). Moaşa punea degetul cel gros de la mâna dreaptă pe buricul copilului şi îl măsura cu prima falangă; lega strâns cu aţă zolită (de cânepă sau de bumbac), se mai lăsa încă pe atât şi apoi tăia buricul cu foarfecele dat prin para focului. Femeia era ridicată apoi în pat, în aşternut curat; paiele se ardeau, iar lăicerul se spăla imediat. Placenta era îngropată după uşă, sub pat sau sub perete. Alte informaţii interesante, culese într-o vreme în care tradiţia încă mai era vie în satele noastre, săptămâna viitoare. Până atunci, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să aibă în paza sa cea sfântă toate mamele de pe pământ care, cu infinită răbdare şi nesfârşită dragoste, trudesc zi şi noapte în jurul plăpândelor fiinţe umane ce de-abia s-au întrupat!