Naşterea lui Hristos în întunericul lumii noastre
Dintotdeauna au existat oameni preocupaţi de cunoaştere, de înţelepciune. Toate popoarele au avut căutători ai absolutului, poeţi, filosofi etc. Cunoaşterea însemna pentru toţi aceştia o zbatere, o încordare deosebită a puterilor sufleteşti, o căutare a unei lumini. Dar odată cu venirea Mântuitorului pe pământ s-a schimbat din temelii tot ceea ce a însemnat cunoaştere omenească, tot ceea ce se numea luminare a minţii în tradiţiile de până atunci, pentru că arătându-Se El în lume, S-a arătat de fapt Izvorul cunoaşterii şi al luminării duhovniceşti, după cum se zice: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16). Toată înţelepciunea lumii de până la Hristos era de fapt întuneric, necunoştinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că lumea nu se afla într-o neştiinţă oarecare, ci realmente „zăcea în întunericul necunoştinţei”, pentru că se afla într-o aşa-zisă cunoaştere a cărei finalitate era moartea.
Aşadar, Hristos Se naşte ca Lumină Care vine să Se arate celor din întuneric. Atenţie! Nu pentru cei mulţumiţi de ei înşişi, nu pentru înţelepţi, nu pentru cei ce se cred luminaţi! Hristos vine pentru cei care realizează că se află în întuneric, pentru aceia care au cunoscut că toată înţelepciunea lor nu duce nicăieri sau, mai exact, duce spre moarte.
De aceea, Hristos nu vine ca un fel de cunoaştere suplimentară a ceea ce deja am acumulat, ca o încununare a eforturilor mele, ca o idee necunoscută până acum, ci Se arată exclusiv precum o lumină în întuneric: „Şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”, zice Apostolul Ioan (In. 1, 5). Aceasta este singura lumină izbăvitoare, singura lumină care-mi ostoieşte căutările gnoseologice ale sufletului. Dar premisa ca eu să văd această lumină a lui Hristos este ca mai întâi să-mi văd propriul întuneric, propria moarte. Deci nu studiul, nu acumulările, nu ştiinţa omenească sau geniul propriu, ci vederea propriei prăbuşiri în întunericul necunoştinţei.
Există mulţi care au vorbit şi vorbesc despre luminare sau iluminare, în multe feluri. Există de asemenea multe luminări dobândite prin efort personal sau prin vreo ocultă iniţiere. Chiar vederea propriului suflet este o formă de luminare. Despre aceasta, stareţul Sofronie Saharov spunea că este foarte primejdioasă, atunci când văzând lumina sufletului socotim că de fapt am zărit lumina lui Hristos. Aşa s-ar explica avertismentul biblic: „Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. 6, 23).
Dar de la Naşterea lui Hristos au trecut 2.000 de ani, şi am uitat de faptul că Domnul S-a descoperit „celor care stăteau în întuneric,” şi am început să ne luminăm, să ne înţelepţim prin dobândirea de cunoştinţe despre tot ce a făcut Dumnezeu pe pământ. Chiar şcolile de teologie merg pe acest principiu, nu al recunoaşterii întunericului şi morţii din mine, ci al cunoştinţelor mele, al înţelepciunii mele, pe care le iubim şi cu care ne fălim cel puţin în cotloanele cugetului nostru. Uităm că în fapt toate aceste cunoştinţe formează cel mai mare întuneric: întunericul absenţei lui Hristos. Astfel, noi ne îndrăgostim de întunericul propriu şi prin asta Îl refuzăm pe Hristos ca Lumina cea adevărată. Poate că de asta s-a şi scris mai dinainte: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (In. 3, 19).
Ştim din Scriptură că la Naşterea Domnului se aflau pe câmp câţiva păstori care au fost chemaţi de îngeri să-L vadă pe minunatul Prunc dumnezeiesc. Pe aceşti păstori, dacă i-ai fi întrebat ceva despre cunoaştere, despre înţelepciune, ei ar fi spus deschis: „Noi suntem oameni proşti, noi ne aflăm în cel mai mare întuneric. Nu ştim nimic!” Totuşi, îngerii lor le-au descoperit despre Naşterea Pruncului Hristos şi le-au vestit bucurie mare!
Noi însă nu suntem precum păstorii analfabeţi din Evanghelie. Suntem oameni cu carte. Scriem multe sau, cel puţin, citim multe. Deci... cunoaştem! Noi nu putem afirma despre noi înşine că suntem neînvăţaţi, că ne aflăm în întuneric. Am afirma ceva fals dacă ne-am tăgădui propria cunoaştere. Dar problema noastră de fond este tocmai asta! Suntem învăţaţi şi ne iubim propria cunoştinţă! Iar dacă vom compara ştiinţa noastră cu neştiinţa păstorilor, în faţa lui Hristos, nu va fi nici o deosebire. Adică, în realitate, ştiinţa şi lumina noastră este aceeaşi cu neştiinţa şi întunericul păstorilor. Însă simţim noi asta? Trăim asta? Dacă vom trăi acest fapt ca pe o realitate, înclin să cred că „lumina mare” a Naşterii Domnului nu va mai trece anul acesta pe lângă noi şi nu se va mai reduce la un simplu concept lipsit de viaţă!