(Ne)simţirea noastră cea de toate zilele

▲ Ne-simţitul nu cunoaşte sentimentul de vinovăţie, el nu se poate apropia de pocăinţă şi îndreptare ▲ Dacă i se reproşează conduita într-o anumită situaţie, celălalt este neînţelegător, are ceva cu el, este egoist şi… nesimţit ▲

Adesea folosim termenul de „nesimţire“, dar fără a lua în seamă sensul lui exact, acela de non simţire. După cum, în mod evident, a avea bun simţ înseamnă a simţi bine, a fi axat pe simţire, a fi conectat la spaţiul înconjurător, inversul, a acuza pe cineva de ne-simţire înseamnă a remarca şi considera deranjantă incapacitatea respectivului de a simţi. Ne-simţirea, ca deraiere de la înţelegerea şi acceptarea nevoilor celuilalt, pare o înşurubare în sine, o maladie ontologică, un dezechilibru major între ce se aşteaptă de la mine şi ce ofer şi, mai mult decât atât, între ce aştept eu de la ceilalţi şi ce le ofer în cursul schimbului subtil permanent, în negocierea tacită, neîntreruptă, dintre indivizi. O problemă a simţului tactil interior, o lipsă de permeabilitate la mediu. Adică un trai cu o pungă de plastic întinsă pe suflet, o sufocare lentă, în sine. Ne-simţitul tinde să se considere mai mult vrednic de a primi decât de a da, nu priveşte relaţia cu ceilalţi de pe poziţiile câştigului reciproc şi al satisfacerii nevoilor tuturor actorilor sociali cu care intră în interacţiune, nu vede procesul comunicării prin prisma schimbului. Simbolic vorbind, ne-simţitul inspiră fără a expira, consumă fără a elimina ceva benefic pentru exterior, se comportă ca un sistem digestiv fără excreţie, astfel încât se rupe de circuitul firesc al naturii (în psihosomatică, se cunoaşte legătura dintre tendinţa spre obezitate şi egoismul crescut al individului, dorinţa sa inconştientă de a acumula fără să cedeze-dăruiască nimic), omul se constituie în sistem închis, orientat numai spre acumulare, dezinteresat de punerea în comun cu ceilalţi a unei părţi din el. Ne-simţitul devine o împărăţie dezbinată în sine, un imperiu al necomuniunii, al neîmpărtăşirii, adică un duh necreştin. Ne-simţitul este rupt interior, nu este articulat chiar pe propria scară de valori. Apreciază oamenii parolişti, dar, de multe ori, el nu este parolist, aşteaptă respect, dar nu îl oferă sincer sau chiar deloc, vrea să fie (re)cunoscut, dar nu (re)cunoaşte, valorizat, dar desconsideră, acceptat, dar refuză, ascultat, dar nu ascultă. Ne-simţitul trăieşte în turnul de fildeş murdar al egoismului, nu-i priveşte pe ceilalţi decât ca pe posibile mijloace de atingere a scopurilor proprii, pentru el, oamenii sunt unelte, scule bune fiecare la o anumită treabă şi atât. Mai toţi am avut de-a face cu meseriaşi care ne-au lăsat baltă la jumătatea lucrului pe care trebuiau să-l facă, cu oameni care au promis că rezolvă ceva (eventual după ce iniţiativa le-a aparţinut în totalitate) şi, după ce am înroşit telefonul să le aducem aminte, ne-am lăsat păgubaşi, scârbiţi, am stat la câte-o întâlnire dincolo de sfertul academic, după care am aflat că persoana pe care o aşteptam „nu a putut ajunge şi tocmai vroia să ne anunţe“. Ne-simţitul nu cunoaşte sentimentul de vinovăţie, el nu se poate apropia de pocăinţă şi îndreptare. Dacă i se reproşează conduita într-o anumită situaţie, celălalt este neînţelegător, are ceva cu el, este egoist şi… nesimţit. Ne-simţitul nu reflectează asupra comportamentului propriu, fiindcă nu îl interesează ce dă, ci numai ce primeşte şi nu poate face legătura dintre ele. Întărindu-şi aşteptările şi neasumându-şi nici o reciprocitate relaţională, el este aplecat şi spre judecarea celorlalţi. Astfel, chestiunea cu bârna din ochiul propriu şi paiul din ochiul celorlalţi devine o problemă de structură interioară, care poate dărâma la un moment dat Biserica lăuntrică.