Ne slăbeşte memoria?

Cu ani în urmă, Alexander von Humboldt, marele cercetător în ştiinţele naturii, al cărui nume îl poartă Universitatea din Berlin, spunea: "Maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria, aşa cum este ea". Cuvintele acestei mari personalităţi ar trebui să dea de gândit unei aşa-zise intelectualităţi, care "se poartă" astăzi. Din păcate, scepticismul, pe care l-am putea numi lichelism istoric, îşi întinde uscăciunea peste toate aspectele vieţii. Fenomenul nu e limitat la vreo ţară anume, el are o răspândire generală, cu precădere în ţările europene a căror cultură de tip creştin a produs cele mai grandioase manifestări ale unei civilizaţii reale. El îşi arată din ce în ce mai mult consecinţele funeste. Din nefericire, nici România nu e scutită de ele. Cu încăpăţânarea devenită de mult o caracteristică a societăţii noastre, compatrioţii se grăbesc să devină ceea ce ei numesc "europeni", trăitori într-un modernism fals înţeles, adoptând fără discernământ premise eronate, atitudini superficiale, care mimează o cultură de fapt inexistentă.

Trecem cu vederea cuvintele de avertisment ale unei mari personalităţi-martir, Mircea Vulcănescu: "Neamul nostru nu este decât ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Un neam nu e o realitate închisă, sfârşită, ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi una etică. Destinul unui neam se actualizează pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi de neamuri care şi-au trădat destinul" (vezi la "Mircea Vulcănescu, acest prinţ al spiritului" de George Apostoiu). Vorbind despre acest "prinţ al spiritului" cum l-a numit Thomas Masaryk, Noica mărturiseşte că dacă n-ar fi citit "Dimensiunea românească a existenţei", n-ar fi scris poate niciodată "Rostirea filozofică românească". Toţi marii noştri oameni de cultură s-au preocupat de problema naţională. Ar fi destul să cităm pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae. Ca să nu mergem şi mai departe, să ne amintim doar cuvintele lui N. Bălcescu, conştiinţa lucidă a poporului nostru: "Naţiunea este mai importantă decât libertatea. Pierdută, libertatea se recapătă. Naţiunea, odată distrusă, este definitiv dispărută". Să ne acceptăm noi oare cu atâta seninătate dispariţia de pe harta lumii? Şi de ce? De dragul unor snobisme care mimează un pseudorafinament? Toate acele minţi luminate, care au rămas în cartea definitivă a culturii umane, să se fi înşelat în asemenea măsură? Toate acele secole de lupte necurmate pentru a ne păstra identitatea, specificul, structura unitară şi unică, aşa cum o are fiecare popor, să fi fost de pomană? Zilele trecute am auzit cu stupoare următoarea relatare: Întrebat din pură curiozitate de ce accentul francez pe care îl are este puţin deosebit, un tânăr studios, român ardelean aflat la o universitate franceză, s-a lepădat cu vehemenţă de originea sa românească. Nu, el ar fi originar din Canada, doar printre strămoşii lui s-ar fi aflat, cu generaţii în urmă, un român… Sincer vorbind: Cu ce este mai lăudabilă sorgintea canadiană decât cea ardelenească? Oricum, convorbitorul lui s-a întrebat, cum au făcut şi alţi străini în repetate rânduri, de ce românii se ruşinează de moştenirea, de tradiţiile trecute, de însăşi etnicitatea lor. Să fie moştenirea lor atât de demnă de dispreţ, dacă ei înşişi se leapădă de ea, murdărindu-şi singuri cuibul? Şi răspunsul n-a fost prea măgulitor! Aşa cum arată Nichifor Crainic, componentele specificului naţional conţin istoria proprie, folclorul, natura caracteristică şi, fundamental, folclorul spiritual. Nu merită ele respect? Iar părintele Stăniloae afirmă, în "Naţionalismul sub aspect moral", că neamul românesc este o sinteză biologic spirituală a mai multe părţi componente care au intrat în compoziţia lui: elementul dac, latin, influenţe multiple ale altor popoare, creştinismul ortodox. Toate popoarele au la originea lor multiple componente. Toate popoarele au dreptul să se afirme, să-şi spună cuvântul, fiecare dintre ele cu o contribuţie de neînlocuit. Orice popor are determinante naţionale, fiecare dintre membrii săi are o răspundere faţă de ceilalţi, o misiune de îndeplinit. Revenind la gândirea lui Bălcescu, mai intervine încă un element important. Este evident că fiecare neam, înainte de a avea un stat, a avut o religie. Iată ceea ce deosebeşte o grupare etnică de o naţiune. Atunci când îşi pierde credinţa în Dumnezeu, ea cade într-o disoluţie care o poate duce la dispariţie. Negându-ne ca neam, lepădându-ne de apartenenţa la el, negăm implicit şi apartenenţa noastră la o anumită religie. Rezultatele se văd. Nu este momentul să ne îngrozim de prăpastia în care ne mişcăm, de decăderea morală, care depăşeşte închipuirea până şi a unei minţi bolnave, de totala mizerie şi lipsă de gust de care, e trist de recunoscut, suntem în stare? Nu este momentul ca aceia care susţin că alcătuiesc conştiinţa unui popor să ia atitudine şi să încerce a găsi o soluţie pentru ca să putem ieşi din această prăpastie fără precedent? Sau vrem să contribuim conştient la autodistrugerea noastră, dispreţuind şi aruncând la coş moştenirea spirituală, a tot ceea ce generaţiile precedente au păstrat cu preţul atâtor sacrificii, de nenumărate ori chiar cu riscul vieţii? Să avem curajul să spunem că suntem români atunci când suntem întrebaţi, să nu ne mai fabricăm false origini, minciună din care nu avem nimic de câştigat, ci doar o murdărire a propriei noastre imagini. Să încercăm şi varianta onestităţii. Nu vom fi cu nimic mai dispreţuiţi. Pentru că, în ultimă instanţă, respectul celorlalţi nu se capătă umblând cu fofârlici nedemne cu care ne ascundem după deget, ci asumându-ne adevărul. " Fiecare neam, înainte de a avea un stat, a avut o religie. Atunci când îşi pierde credinţa în Dumnezeu, el cade într-o disoluţie care îl poate duce la dispariţie. Negându-ne ca neam, lepădându-ne de apartenenţa la el, negăm implicit şi apartenenţa noastră la o anumită religie."