Nemăsurata Sa bunătate

Cetatea Ierusalimului era tulburată de sfaturile celor fără de lege. De mult căutau prilej să-L prindă în cuvânt pe Dumnezeu-Cuvântul, să-L aresteze, să-L judece cu nedreaptă judecată şi să-L omoare.

Acestea făceau toate parte din planul de răscumpărare a lumii. Greu preţ şi prea multă ură împotriva Celui care adusese iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, întoarcerea obrazului şi binecuvântare pentru cei care blestemă. Cum să omori pe Cel care a dat viaţă tuturor, pe Cel care a creat Universul, pe Cel prin Care şi pentru Care sunt toate? Călătorind împreună cu ucenicii Săi spre Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos le-a vorbit despre pătimirile Sale şi despre moartea Sa: "Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia..." (Marcu 10,33-34). Înţelegerea tainei Deşi au stat aproape de El trei ani şi mai bine, martori ai minunilor şi ai cuvintelor vieţii veşnice,ucenicii n-au înţeles deplin taina Învăţătorului. El le vorbea de răstignire şi moarte, iar ei cereau ranguri: "Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta." (Marcu 10, 37). "Nu ştiţi ce cereţi", le-a răspuns Domnul. El a dorit să-i facă fii ai Împărăţiei şi păstori de suflete, iar ei cereau demnităţi efemere. El le-a cerut să meargă în lume la propovăduire, fără traistă şi toiag, cu o singură haină şi cu dorul veşniciei, iar ei aşteptau răsplătiri imediate şi împărăţii trecătoare. El dorea ca Apostolii să fie moştenitori ai Cerului, iar ei erau legaţi cu mintea de ţărână, de tină şi de lut. Cu adevărat nu ştiau ce doresc! Slujbele acestor zile ne aduc aminte, prin inspirate alcătuiri, păstrate în cărţile de cult, prin cuvintele Evangheliei şi prin cântări, sensul adânc, cutremurător al Sfintelor Pătimiri ale Domnului şi îndemnul insistent, dar în acelaşi timp părintesc şi cald, de a merge pe urmele paşilor Săi, de a ne întoarce, fie măcar şi în ultimul ceas, şi de a urma pilda copleşitoare, desăvârşită, pe care a oferit-o umanităţii întregi Fiul lui Dumnezeu. Evangheliile pe care le ascultăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Lumii rememorează cele mai importante momente de dinaintea morţii Sale pe Cruce dar şi cuvintele mântuitoare pe care le-a spus ucenicilor pe drumul către cetatea Ierusalimului, în Betania, la Cina cea de Taină sau în Ghetsimani, grădina de la poalele muntelui Eleon. Cât de mult ne străduim să împlinim poruncile Sale? Uităm că ele aduc viaţă veşnică şi comuniune cu Preasfânta Treime. Uităm că iubirea şi slujirea aproapelui ne eliberează de egoism, de înstrăinare şi moarte: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii". (Ioan 13, 34-35). În cetatea care avea să ceară răstignirea lui Hristos, cu oameni nedrepţi şi făţarnici, clocotind de ură împotriva Sa, Domnul le spune celor care-şi deschideau inimile: "Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei". (Ioan12, 35-36) Lumina era El. Lumina Lui, niciodată împuţinată ori stinsă de furtuni năpraznice, va lumina lumea până la sfârşitul veacurilor. Evanghelistul iubirii ne spune că Mântuitorul S-a ascuns de ei, după ce a rostit acele cuvinte. S-a dus la umbra Templului sau într-un ungher ferit al neprimitoarei cetăţi, pentru un moment de rugăciune, dar şi pentru a lăsa oamenilor posibilitatea de a alege. El n-a forţat pe nimeni, a intrat doar acolo unde I s-a deschis uşa. A respectat libertatea persoanei şi alegerea fiecăruia. Oamenii nu au apreciat atunci şi, din păcate, niciodată - lumina. Întunericul, neascultarea, uitarea de Dumnezeu, negarea Lui ori depărtarea de El au fost întâlnite printre vieţuitorii tuturor timpurilor. Înainte de a fi vândut pe treizeci de arginţi, preţul Celui fără de preţ, preţuit de mai-marii Templului, Mântuitorul a stat aproape de ucenici pregătindu-i pentru cele care aveau să vină. A cinat împreună cu ei şi apoi le-a spălat picioarele, ştergându-le cu un ştergar, după cum istoriseşte ucenicul iubit acest moment tulburător din istoria mântuirii noastre. Formula de incheiere a slujbei din Joia Săptămânii Patimilor concluzionează, în puţine cuvinte, sensul acestui gest şi anume smerenia: "Cel ce, din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea bună de urmat - smerenia - când a spălat picioarele ucenicilor Săi". Era aşadar un semn de mare smerenie pentru Învăţătorul lor, dar şi de atenţie şi de bunăvoinţă, întâlnit în zonele Ţării Sfinte, şi nu numai. În Orient, unde sunt temperaturi foarte ridicate şi unde oamenii călătoresc cu sandale, un gest de căldură sufletească şi de bucurie pentru oaspeţi îl constituie tocmai spălarea picioarelor, care era săvârşită de gazdă, de omul cel mai important din familie. Dacă musafirul nu era mult aşteptat, primea doar un vas cu apă pentru spălatul picioarelor. Când Mântuitorul Hristos a poposit în casa fariseului unde o femeie păcătoasă I-a spălat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei, i-a reproşat fariseului: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă cu lacrimi Mi-a spălat picioarele... Astfel, spălarea picioarelor de către Domnul constituie un gest de mare şi adevărată smerenie, pe care l-a oferit ucenicilor şi, prin ei, lumii întregi. El a fost "Cel ce slujeşte". "N-am venit ca să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc"… În amintirea momentului în care "Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ştergarul şi a plecat genunchii de a spălat picioarele slugilor", în lumea creştină şi în biserici şi mănăstiri are loc rânduiala spălării picioarelor îndată după rugăciunea Amvonului de la sfârşitul Liturghiei marelui Vasile. Săvârşirea acestei slujbe (mai ales pomenirea acestui moment) are o semnificaţie profundă. Domnul Hristos a venit în lume pentru a spăla pe toţi oamenii de întinăciunea păcatului care pusese stăpânire peste protopărinţii noştri şi apoi a trecut la toate generaţiile. El, Lumina lumii şi sfinţenia cea preaînaltă, nu avea nevoie de această spălare. Cei care acceptă spălarea Lui intră în comuniune cu El, Împăratul Veacurilor. Cei care refuză nu au parte de El. Petru, dintr-o aparentă smerenie, se eschiva ferindu-se de spălarea picioarelor "Dacă nu te spăl, i se spune, nu ai parte de Mine." Îmbrăţişarea părintească Într-una din cele mai frumoase cărţi apărute în ultimii ani (ieromonah Petroniu Tănase, Icoane Smerite din sfânta Ortodoxie Românească, Editura Bizantină 2003), în capitolul închinat mamei, monahul român, stabilit la Schitul românesc Prodromul din Muntele Athos, scrie: "… În Joia Mare a plecat de dimineaţă, de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu surprindere că a fost la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. "Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, iar eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Mărioarei lui Gavriil, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare. În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. Când mă gândesc - îmi spunea - ea câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere". În Sâmbăta Mare, când îi admiram păştile şi cozonacii pe care-i făcuse pentru Paşti, ea mi-a zis: "Nu pentru mâncat le-am făcut aşa frumoase că nici nu-mi vine să mă ating de ele; ci pentru că aşa-i de mândră faţa Domnului Hristos la Paşti"". Exemplul acestei mame evlavioase arată că mai sunt încă oameni care privesc către Domnul şi-I urmează sfaturile şi cuvintele care aduc lumină în suflet. Zilele Sfintelor Patimi sunt momente de taină şi lucrare duhovnicească înaltă. Sunt zile de linişte, meditaţie, priveghere, rugăciune şi postire. Fiecare intră în cămara sa şi, închizând uşa, se roagă în ascuns, ştiind că Cel ce vede toate, va răsplăti fiecăruia după intensitatea trăirilor. Drumul Sfântului şi Marelui Post este călătoria duhovnicească pe calea cea strâmtă. Ne-am abătut de la calea cea largă care duce la pierzare şi ne-am luat Crucea, purtând-o pe umeri precum Domnul a dus-o pe uliţele strâmte ale Ierusalimului, batjocorit, îmbrâncit, scuipat şi umilit de fiii pierzării. În aceste zile, privim către Cel răstignit şi Înviat, dar şi către noi înşine. "Ne venim în sine", ne regăsim şi ne întoarcem, în haine de fii risipitori, acasă, la Părintele cel bun. Braţele părinteşti sunt, ca întotdeauna, larg deschise.