Nemuritorul Eminescu

A fost o vreme când se folosea mult această sintagmă: nemuritorul Eminescu. Şi dacă la început ea exprima valoarea de excepţie a creaţiei marelui poet, datorită căreia amintirea sa va fi mereu vie în sufletul cititorilor săi, cu timpul, a început să-şi piardă din valoarea expresivă. Şi a pierdut-o tot mai mult, încât în timpul nostru, cel care o aude şi chiar cel care o spune rămâne insensibil la sensurile ei iniţiale.

Astăzi, însă, când se împlinesc 158 de ani de la naşterea lui Eminescu, o spunem din nou: nemuritorul Eminescu. O spunem cu voce tare, ca s-o şi auzim şi în acelaşi timp încercăm, cu puterea gândirii şi a simţirii, să descifrăm sensurile pe care ea le poate dobândi în conştiinţa noastră, a celor ce suntem vorbitori de limbă română la începutul celui de-al XXI-lea veac al erei creştine. Sigur că rămâne în continuare sensul cu care expresia aceasta a fost rostită la început. Creaţia poetică eminesciană străluceşte şi azi, prin valoarea ei, cu o putere asemănătoare aceleia pe care o avea în vremea când s-a ivit pe lume. A impresionat şi impresionează puternic pe cititorii săi, prin frumuseţea rostirii şi adâncimea gândirii, prin înălţimea şi nobleţea trăirii. De aceea, şi cititorul de astăzi este convins că, atâta timp cât se va vorbi limba română pe pământ, amintirea poetului nu se va şterge din sufletul cititorilor săi. Noi, însă, nu uităm că faptele fiecărui om rămân să lucreze mai departe în lume, mult timp după ce el a trecut de hotarele timpului şi ale spaţiului. Ele reverberează parcă la nesfârşit în spaţiu şi timp, şi aceasta cu atât mai mult cu cât sunt, ca în cazul lui Eminescu, fapte izvorâte dintr-o excepţională calitate umană (E vorba, se înţelege, de faptele creaţiei sale poetice). Mergând puţin mai departe cu demersul nostru cognitiv, înţelegem că Eminescu este nemuritor şi într-un alt sens. Un om care trăieşte, un om viu, este prezent mereu în viaţa celor din jur prin lucrarea sa, prin ceea ce determină el în lume, ca persoană activă. Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci putem spune că Eminescu îşi manifestă cu mult mai multă putere prezenţa în lume decât mulţi dintre noi, care suntem trăitori şi ca persoane fizice în vremurile noastre. Un tânăr care abia ieşise din adolescenţă mi-a spus cândva: „Atunci când am o problemă de viaţă mai grea şi sunt trist, citesc versuri din poeziile lui Eminescu şi totul devine dintr-o dată mai simplu, mai uşor de suportat şi de rezolvat.“ Şi asemenea acelui tânăr, câţi alţii din atâtea generaţii n-au făcut la fel? Şi cine oare va putea spune vreodată în ce măsură adolescenţii şi tinerii din toate generaţiile care i-au urmat marelui poet au dat farmec simţămintelor şi adâncime cugetării lor după modelul pe care însuşi poetul ni l-a oferit? Cine oare, din cei intraţi sub zodia lui Eros, n-a vibrat puternic, simţind că e vorba de ceea ce chiar lui i se întâmplă, în faţa unor versuri ca acestea, care urmează? „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei.../ Dar oricât ele sunt de sus,/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!// Căci tu înseninezi mereu/ Viaţa sufletului meu,/ Mai mândră decât orice stea,/ Iubita mea, iubita mea!“ Armonia poetică ce răzbate, spre exemplu, din lirica erotică a lui Eminescu este, aşa cum demonstrează, cu mijloacele analizei prozodice, un redutabil eminescolog contemporan (e vorba de Adrian Voica), reflex al armoniei existenţiale, dar în acelaşi timp, mai ales în cazul cititorului receptiv la mesaj, o şi determină pe aceasta din urmă. Frumuseţea limbajului poetic are o atât de mare putere de seducţie, încât readuce în sufletul cititorului acel „farmec sfânt“ pe care poetul însuşi l-a trăit cândva. Este semnul că Eminescu este încă activ şi astăzi, este semnul că el a rămas şi va rămâne mereu nemuritorul Eminescu.