Neuitarea față de Iulia Hălăucescu, pictorița cu descendență preoțească
La 31 martie 1924, în comuna Tarcău din județul Neamț, într-o familie cu vechi tradiții sacerdotale, s-a născut Iulia Hălăucescu, fiica preotului Gheorghe Verșescu, ai cărei înaintași, după cum mărturisea apreciata pictoriță, făceau parte din ceata preoțească, încă din veacul al 18-lea.
Nu doar sacerdot, ci și mare cărturar, Gheorghe Verșescu s-a născut la Todirești, în județul Suceava, ca fiu al preotului Ioan Verșescu, care l-a îndrumat să urmeze studii de teologie la Iași, apoi la București.
În 1913, după ce a absolvit Facultatea de Teologie din Capitală, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Valea Glodului din Protoieria Fălticeni, fostul județ Baia, astăzi județul Suceava. Apoi și-a împlinit misiunea preoțească în ținuturile Neamțului, fiind pensionat în 1949, după slujirea la biserica Parohiei Valea Viei.
Tatăl pictoriței, preotul de veche viță eclesială Gheorghe Verșescu, s-a evidențiat prin scrierea monografiei comunei Tarcău, premiată de Academia Română cu Mențiunea Năsturel. Monografia a cunoscut prin strădaniile fiicei părintelui Verșescu o a doua ediție, care a fost lansată în ziua de 16 noiembrie 2003 la Tarcău, în cadrul solemnităților prilejuite de inaugurarea Muzeului „Iulia Hălăucescu”, adăpostit în clădirea istorică, haretiană, care a fost casa directorului Școlii din Tarcău. Muzeul păstrează pe simezele sale peste o sută de lucrări, majoritatea acuarele, donate de artistă așezării sale natale, ca urmare a hotărârii pe care a luat-o la sfințirea picturii bisericii în care a slujit tatăl ei. Așezământul muzeal recompune, prin piese de mobilier, prețioase icoane, scoarțe, unelte de pictură, atmosfera de viață și de creație a acestei artiste, considerată drept una dintre emblemele acuarelei românești.
Preotul Gheorghe Verșescu este, de asemenea, autorul monografiei Parohiei Valea Viei, al unei istorii monografice a orașului Piatra Neamț, dar și al unor prețioase scrieri rămase în manuscris ale istoriei mănăstirilor Bistrița și Agapia, precum și ale Cetății Neamțului.
Pentru unele s-a documentat vreme îndelungată, căci era un om acribios și studios, care iubea istoria și tradiția, fiind legat de ținuturile Tarcăului, pe care le-a considerat ca loc al sufletului său, deși văzuse lumina zilei în județul Suceava.
Când a trecut la cele veșnice, la vârsta de 85 de ani, a lăsat un nume bun și amintirea unui slujitor cărturar.
Despre el, Iulia Hălăucescu mărturisea: tata a fost un model în tot ceea ce înseamnă planul creației, al înfăptuirilor intelectuale, pe când mama artistei și-a asumat grijile gospodărești, dându-i posibilitatea părintelui Gheorghe să se dedice întru totul misiunii preoțești și scrisului. Același ajutor i l-a oferit și fiicei multă vreme.
Cât privește parcursul artistic al Iuliei Hălăucescu, se cade a aminti sprijinul major oferit de părinți, iar după ce s-a căsătorit, de soțul ei, Petronius, colonel în Armata României.
Tatăl i-a insuflat dorința de autodepășire și perseverența, trăsături absolut necesare celor care, îmbrățișând o carieră artistică, se înscriu pe făgașul competiției de o viață.
Artista mărturisea că avea desene cu chipurile părinților pe care le ținea alături de icoane, iar când se ruga, se închina și la ei, conform propriilor spuse.
Pe linie maternă, Iulia Hălăucescu se bucură de o veche moștenire spirituală, cu mulți preoți de poveste.
Mama ei, Domnica, era fiica venerabilului preot Gavriil Danielescu, de pe Valea Bistriței, care a trăit 95 de ani (1845-1940).
Deși urmase doar seminarul, a slujit din tot cugetul și din toată virtutea sa, după cum mărturisește părintele I. Gheorghiță într-un medalion dedicat preotului din alte vremuri, publicat în revista Mitropolia Moldovei din ianuarie 1941.
Bunicul lui, preotul Daniil, fugise din Transilvania din pricina uniației. Tot pe Valea Bistriței, în satul Popești, păstorise și tatăl său, preotul Iacob.
Bisericuța satului era din bârne, cam putrede, iar părintele Gavriil a înălțat acolo o biserică nouă, lăsând cu limbă de moarte să fie îngropat alături.
Gospodăria preotului Gavriil din Popești era un adevărat model pentru o casă de munte, acoperită cu draniță, durată din bârne și grinzi de brad aduse din pădure.
După cum ni-l prezintă cei care l-au cunoscut, bunicul artistei era sfătuitor și primitor de oaspeți. Cronicarul subliniază că seminariștii și colegii copiilor lui se încurcau vara cu săptămânile în casa primitoare de la Crăpături, din satul Popești de pe Valea Bistriței.
Lângă casa preotului așteptau mereu căruțele drumeților, iar oamenii stăteau mult timp la rând ca să poată vorbi cu el. Ni se spune că era un om așezat la minte și nu a părăsit vreodată satul în zi de sărbătoare, dar nici în zilele de lucru, virtute pastorală dintre cele mai importante.
Iubea slujbele săvârșite după rânduiala tipicului bisericesc, cu toată evlavia, devenind duhovnicul unei regiuni întregi.
Aflăm că la părintele Gavriil veneau pe furiș, în miez de noapte, haiducii din munte, mustrați de conștiința crimelor înfăptuite, și cu lacrimi în ochi își primeau canonul. La el alergau bolnavii de pe Valea Bistriței pentru a le citi moliftele cele tămăduitoare de boale….
Când toată familia adormea, în odaia părintelui rămânea încă aprinsă lumina. Înaintea sfintelor icoane părintele spovedea și săvârșea tot felul de slujbe, citea molitfe și sfințea agheasmă.
Când un preot tânăr se ducea la el, oricât de fraged în misiunea sacerdotală ar fi fost, el îi săruta mâna. Așa se cuvine, așa am apucat din bătrâni!, le spunea celor mai tineri, ca preoții să-și sărute mâinile unii altora, pentru că sunt purtători ai aceluiași har, prin hirotonie.
În tradiția localității Popești sunt consemnate și numeroase treceri la Ortodoxie pe care le-a făcut părintele Gavriil, dintre care, despre unele mărturisea că nu a putut vorbi multă vreme, după cum s-a trezit cu un grup de transilvăneni uniți, care i-au cerut, într-o noapte, să le facă rânduiala bisericească pentru a reveni la Ortodoxie.
Mai mult decât atât, au cerut stăruitor să le oficieze din nou Botezul și nu a putut scăpa de ei până când nu i-a afundat în apa curată a Bistriței.
Îi sfătuise să fie unși doar cu Sfântul și Marele Mir, dar ei au insistat și l-au dus aproape cu forța în biserică și apoi la locul Botezului. Părintele, la urmă, a zis: atâta păcat să am înaintea lui Dumnezeu...
O familie numeroasă de preoți, cu vreo două veacuri de istorie, poate și mai bine, până în vremea noastră, pentru că din familia preotului Danielescu din Popești mai este un urmaș care slujește Sfântului Altar și Catedrei de la Facultatea de Teologie Dumitru Stăniloae din Iași, părintele profesor Daniel Danielescu.
Acestea sunt, în mare, legăturile Iuliei Hălăucescu cu nenumărați preoți.
Ce a lăsat Bisericii artista Iulia Hălăucescu?
Dragostea pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru artă, priveliști inefabile și înălțimi...
Dacă ajungem la expozițiile Iuliei Hălăucescu, cele de la Piatra Neamț sau din diferite locuri ale țării, ori dincolo de granițele ei, vom vedea măiestrit reprezentate mănăstiri, biserici, chipuri ale slujitorilor sfintelor altare și în primul rând al tatălui ei, preotul Gheorghe, și al mamei Domnica. Aparțineau unei generații cu nume și număr știut doar în parte.
Vom regăsi între lucrările ei reprezentate Mănăstirea Neamț, biserica din Tarcău, peisaje de la Văratec, de la Mănăstirea Râșca, Mănăstirea Horaița, Schitul Vovidenia, bisericuța de la Răpciuni, poarta din Răpciuni către Ceahlău, curtea bisericii de la Boboteni și biserica de la Palatul Cnejilor, „Amurg spre Schitul Tarcău”, „Clopotnița bisericii lui Simeon Barnovschi de la Buhalnița”, „Toamnă la Maramureș”. Și în alte picturi în ulei sau acuarelă, din țară și străinătate, pline de culoare, sunt reprezentate mai multe chipuri ale unor clerici și cărturari care s-au remarcat în ținutul Neamțului, fondatori ai Muzeului din Piatra Neamț, unde și-a adus și ea o importantă contribuție, ca întemeietor al acestuia.
O altă categorie a creațiilor artistei o reprezintă cea a frumuseților naturale: peisagistica izvodită de o artistă a vibrațiilor lirice, dar și a plăsmuirilor unor magnifice priveliști cu sigiliul inconfundabil al monumentalității, precum și naturile statice, în care ne încântă trandafirii roz, trandafirii galbeni, crinii roșii, crinii roz, florile din poienile Tarcăului, irișii albaștri ai primăverii.
Bogate amintiri de suflet păstrez în urma vizitelor pe care le-am făcut în casa familiei Hălăucescu din Piatra Neamț. Chiar și după trecerea anilor, rămân suficiente impresii pentru a creiona chipul amfitrioanei și câteva dintre calitățile ei.
Iulia Hălăucescu era, când am cunoscut-o eu, în ultimii ani ai vieții. Cred că prima vizită s-a petrecut în primăvara anului 2003. Datorez întâlnirile cu ea și discuțiile ulterioare domnului Grigore Ilisei, autorul a două albume ce-i sunt consacrate. O evoca în întâlniri de neuitat.
Într-o zi, domnia-sa mi-a spus că va face o călătorie la Piatra, acasă la doamna Iulia. M-a poftit să mergem împreună! Atunci am ajuns în casa unde locuia, plină de amintiri și picturi, cu o atmosferă aparte, care nu se întâlnea frecvent. Casa vădea o autentică arhitectură nobiliară. Cred că fusese concepută de un arhitect renumit și era situată în centrul orașului.
Relaționa armonios cu domnul Ilisei, biograf inspirat și tezaurier al memoriei unor mari artiști ai cuvântului și penelului.
În reședința scriitorului din cartierul Copou erau multe picturi ale Iuliei Hălăucescu, alături de cele ale lui Hatmanu, Agafiței, Podoleanu, Craiu, Grigore, Alupi, Neamțu, Radinschi și lista ar putea continua.
Multe dintre discuțiile derulate cu Iulia Hălăucescu sub Pietricica s-au referit la familia ei și la descendența sacerdotală.
Am fost bucuros și uimit să aflu că preoții din familiile părinților ei aveau o istorie bogată și veche, cu viață pastorală de vocație, iar chipurile lor se regăseau la loc de cinste printre picturile și desenele Iuliei Hălăucescu. Era acea recunoștință care se întâlnește la oamenii cu suflet nobil și trăiri pe măsură.
Domnul Grigore Ilisei a pus cuvânt bun, iar doamna mi-a pictat un portret. Nu pot uita nici acum cât l-a admirat inspiratul scriitor și cât de frumos a vorbit pe marginea lui. Eu, neînțelegând hotarele artelor frumoase, ziceam că exagerează...
Iulia Hălăucescu s-a uitat intens în ochii mei și mi-a mărturisit că ei vorbesc de la sine. Peste ani, și alți pictori mi-au spus același lucru, fiind interesați să privească lumina ochilor pe care apoi au așezat-o pe pânză.
De la Piatra Neamț am făcut un popas în casa părinților mei, la Fălticeni, unde am luat masa. Voroave și amintiri de suflet. Fusesem atunci la Piatra Neamț împreună cu scriitorii Grigore Ilisei, Cătălin Ciolca și Constantin Coroiu.
Un veac de la nașterea unei mari pictorițe.
În general, pictorii se învăluie în lumină, o caută, o află și o aşează pe pânză. Dar, de multe ori, lumina provine din lăuntrul inimii care-L caută pe Dumnezeu și se dăruiește aproapelui.