Neutralitatea spaţiului public

Traiul în societate presupune întotdeauna armonizarea dorinţelor şi viziunilor tuturor membrilor societăţii. Mai mereu acest lucru este aproape imposibil de făcut în aşa fel încât toată lumea să fie mulţumită. De aceea, modernitatea a încercat să facă în aşa fel încât disputele care pot acapara spaţiul public să nu se ducă în termeni imposibil de reconciliat. Prima victimă a acestei încercări a fost religia, tocmai pentru că religia este susceptibilă să trezească ataşamente profunde oamenilor, care nu pot fi conciliate întotdeauna în aşa fel încât societatea să poată convieţui în pace. E suficient să ne reamintim situaţia războaielor religioase din Europa postfeudală ca să înţelegem de ce a scoate religia din spaţiul public a devenit o necesitate pentru concepţia occidentală a unei societăţi armonioase.

Niciodată însă această concepţie nu a fost aplicată ca atare în versiunea ei dură în Occident, poate cu excepţia abuzurilor din timpul Revoluţiei franceze. Lucrurile au variat de la neutralitatea laică a Statului francez, care permite totuşi existenţa cultelor religioase şi activitatea lor privată, până la asocierea dintre Biserică şi Stat în ţările nordice sau în anumite perioade şi în ţările catolice. Pentru că ideea neutralităţii religioase nu este în sine o condiţie sine qua-non pentru o societate modernă, ci doar un instrument pentru a evita o experienţă istorico-religioasă neplăcută. Neutralitatea este propusă ca o soluţie, nu ca un scop în sine. O consecinţă a acestui fapt este că atât timp cât există o stare de lucruri non-conflictuală religia poate să fie prezentă oriunde în spaţiul public. Şi multă vreme prezenţa religiei în spaţiul public nu a creat nici o problemă, din contră a fost privită ca un factor de menţinere a coeziunii societăţii şi o modalitate de a promova moralitatea şi virtutea publică. Cu toate acestea, în ultima vreme prezenţa religiei în spaţiul public, mai precis în spaţiul public al instituţiilor de stat, este din ce în ce mai contestată. Iar motivele pentru care este contestată au ca vector central ideea neutralităţii Statului cu privire la religie şi obligaţia pe care statele europene şi-au asumat-o, de a respecta această neutralitate în virtutea aderenţei lor la concepţia modernă occidentală despre Stat. Dar neutralitatea la rândul ei nu este lipsită de pericole. Unul dintre pericole a devenit evident când în mod paradoxal neutralitatea a generat prilejul creării unei stări de tensiune între o majoritate tolerantă principial, dar dornică de a-şi promova valorile creştine care fuseseră reprimate pentru o lungă perioadă de timp, şi o minoritate care ignora experienţa totalitară recentă în care Statul susţinea neutralitatea religioasă în chipul restrângerii până la eliminare a religiei din toate spaţiile, nu numai din cel public. În aceste circumstanţe, după căderea regimului totalitar, neutralitatea Statului a fost înţeleasă ca toleranţă, nu ca restrângere, ca dovadă simbolurile religioase au reapărut în spaţiile publice, la iniţiativa cetăţenilor, şi nu a Statului. Neutralitatea modernă invocată pentru eliminarea simbolurilor religioase face abstracţie de această interpretare a neutralităţii ca toleranţă, pentru că opune în chip necesar toleranţa religiei, considerând religia ca fiind prin natura ei intolerantă, dar nu în sensul adevărului unic de credinţă, ci în sensul violenţei fizice. Acest tip de înţelegere a religiei ca intolerantă fizic cu minoritarii sau adversarii însă nu se mai justifică acum, ca urmare invocarea neutralităţii pentru a dezamorsa un potenţial conflict religios în condiţiile când acest pericol nu mai există nu poate sluji scopului pentru care neutralitatea a fost propusă Statului modern ca soluţie la problema disensiunilor religioase sângeroase. Aşa se face că invocarea neutralităţii ajunge să slujească nu toleranţei, ci intoleranţei faţă de o manifestare legitimă a credinţei religioase într-un spaţiu tolerant şi care a rămas încă deschis către credinţa religioasă.