Nevinovata îndoială, încredințare și mărturisire peste veacuri

Ne aflăm într-o perioadă plină de lumină și bucurie, prilejuită de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, care se întinde pe parcursul a 40 de zile, spre deosebire de cinstirea altor sărbători împărăteşti, care durează vreme de opt zile.

Duminica a doua după Paști este socotită Praznic Împărătesc cu perioadă de ținere înlăuntrul praznicului Învierii Domnului, vreme de o săptămână, până în ajunul Duminicii Mironosițelor.

Duminica Sfântului Apostol Toma, și întreaga săptămână, are apolis special în care se amintește despre faptul că Mântuitorul „a intrat cu trupul prin ușile încuiate la Sfinții Săi Ucenici și Apostoli și pe Toma l-a încredințat...” de Învierea Sa. Consemnarea întâlnirii Mântuitorului cu sfinții Săi ucenici și apostoli, între care nu a lipsit Toma, așa cum s-a întâmplat altă dată, este prilej de meditație pentru toate zilele acestei săptămâni.

După ce Mântuitorul a fost coborât de pe cruce, Trupul Său a fost pus într-un mormânt nou, aflat în apropiere, ritualul îngropării desfășurându-se în grabă, întrucât, așa cum ne spun Sfintele Evanghelii, era mare ziua sâmbetei care urma îndată după ce El a fost răstignit.

El a rămas aici până în dimi­nea­ța primei zile a săptămânii, adică a zilei de duminică. În acea zi, dis-de-dimineață, femeile miro­no­sițe au mers la mormânt pentru a împlini cele rânduite de Legea iudaică, învingând spaima ce îi cu­prinsese pe ucenicii Domnului, care se închiseseră prin case, temându-se de repercusiunile ce s-ar fi putut abate asupra lor.

Ajungând la mormânt, au găsit piatra răsturnată, iar înăuntru erau numai giulgiurile, adică pânzele cu care iudeii înfășurau pe cei așezaţi în morminte, și se întrebau între ele: „Cine L-a furat? Cine a luat trupul Domnului?”, neștiind ce s-a întâmplat de fapt. Îngerul care li s-a arătat la mormânt le-a spus că Domnul a înviat din morți și totodată le-a poruncit să meargă în cetate pentru a vesti ucenicilor cele văzute și să le reamintească ceea ce El le spusese că va merge mai înainte de ei în Galileea și că acolo îl vor vedea.

Evangheliile ne spun că, în prima zi a Învierii Sale, Mântuitorul S-a arătat mai multor persoane: Mariei Magdalena, femeilor miro­no­sițe, celor doi ucenici care mergeau către un sat numit Emaus, precum și celor zece ucenici, Iuda căzuse din treapta aceasta, trădându-L pe Mântuitorul și apoi s-a spânzurat, iar Toma nu era împreună cu ei.

În această primă zi, Mântuitorul le-a oferit ucenicilor puterea de a ierta păcatele. Acest lucru s-a întâmplat foarte aproape de Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, la locul care se numea și se mai numește și astăzi Mica Galilee, în prezent aparține Patriarhiei Ierusalimului. Era o proprietate pe care galileenii o cumpăraseră în vremea în care nu aveau îngă­duință din partea iudeilor să locuiască în cetate atunci când veneau la sărbătorile Templului, întrucât erau gălăgioși și creau conflicte cu iudeii.

În acest loc, pe care împărăteasa Elena a ctitorit mai târziu Biserica Sfinților Apostoli, Domnul le-a oferit ucenicilor darul iertării păcatelor, iar Biserica, prin slujitorii ei, păstrează și lucrează acest mare dar al preoției și al duhovniciei până la sfârșitul veacurilor.

Toma nu era prezent. În zilele următoare, ucenicii care fuseseră de față când Domnul S-a arătat prin ușile încuiate și le-a dat puterea de a ierta păcatele i-au spus și lui Toma: „L-am văzut pe Domnul”. El a avut un cuvânt care la prima vedere ni se pare nepotrivit: îDacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.

După opt zile, Mântuitorul S-a arătat din nou ucenicilor, de această dată fiind prezent și Toma. Domnul s-a adresat lui Toma, invitându-l să își aducă degetul și să îl pună în semnul cuielor, să pună mâna în coasta Lui, să nu fie necredincios, ci credincios. Adeseori când un om este neîncrezător, când cineva pune prea multe întrebări sau nu acceptă realitatea se folosește această exprimare: „Parcă ești Toma necredinciosul”.

Nu știu dacă a meritat acest supranume; nu știu dacă a fost în realitate necredincios, sau doar îndoielnic. Însă el a fost unul dintre cei mulți la care ne putem adăuga și noi, adeseori, neîncrezători, străbătuți de gânduri împotriva propriei noastre credințe, ridicând de multe ori îndoiala credinței la rang de virtute. Unii chiar se laudă cu ea, vorbind prea mult despre această stare și ispitindu-i și pe alții.

Însă nu doar Apostolul Toma a fost numit necredincios. În vremea activității Sale publice, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor Săi care se aflau pe marea învolburată a Galileei, iar primul care L-a văzut a fost Petru. Plin de râvnă, s-a adresat Mântuitorului: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine”. Și îndată s-a aruncat în apă și a mers ca pe uscat, dar când a început să se îndoiască, se scufunda și atunci a strigat către Mântuitorul, rugându-l să-l salveze. Răspunsul Mântuitorului are o legătură tocmai cu puțin credinciosul Toma: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar dacă era cel mai vârstnic dintre apostoli, era și el om, în anumite momente puțin credincios, îndoielnic.

Altădată, Mântuitorul după ce a coborât de pe Muntele Taborului, unde a fost cu Petru, Iacov și Ioan, când a ajuns la poalele muntelui, ucenicii se certau cu mulțimea și mai ales cu fariseii și cărturarii pentru faptul că nu reușiseră să scoată un demon dintr-un tânăr lunatic al cărui tată era de față și dorea mult vindecarea lui. După ce Mântuitorul l-a vindecat, s-a retras într-un loc cu ucenicii Săi, iar aceștia L-au întrebat: „Doamne, noi de ce nu am putut să-l scoatem?” Și Mântuitorul le-a răspuns: „Pentru puțina voastră credință”.

După Înviere, atunci când S-a întâlnit cu Ucenicii, i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, pentru că nu au dat crezare celor care le-au spus că Mântuitorul a înviat din morți. De asemenea, Evanghelia ne spune că, întâlnindu-L ucenicii pe Domnul după Înviere, I s-au închinat și ei, care se îndoiseră.

Nu numai Toma a fost necredincios, ci și confrații săi apostoli, iar, asemenea lor, toți oamenii au astfel de momente. Sunt însă și oameni cu totul și cu totul speciali, care și-au pus nădejdea în Domnul până la capăt, a căror credință poate muta și munții.

Patericul Egiptean, una dintre cele mai frumoase cărți care s-au scris vreodată, ne oferă un exemplu minunat în acest sens. În pus­tiu, un avvă vorbea ucenicilor despre credința puternică pe care trebuia să o aibă aceștia pentru a se putea întâlni cu Dumnezeu. Și le-a spus un cuvânt din Scriptură: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar și veți spune muntelui acestuia mută-te, el se va muta. Iar în timp ce vorbea, muntele de alături începuse să se miște, însă călugărul smerit i-a spus: Nu vorbeam cu tine, eu vorbeam cu aceștia, cu ucenicii, despre puterea credinței.

Adeseori, în istoria zbuciumată a Bisericii, munții necredinței s-au mutat prin rugăciunea și credința celor care și-au pus nădejdea în Domnul.

Îndoiala este, așadar, o stare pe care uneori o avem, dar pe care trebuie să o depășim printr-o cre­dință puternică și profundă, iar virtuţile cresc prin rugăciune și se întăresc prin darurile Sfântului Duh pe care le primim în Biserică prin Sfintele Taine și mai ales prin Sfânta Euharistie.

Credința aceasta a avut-o Biserica și o păstrează ca pe un odor de mare preț, pentru că Toma s-a așezat în locul nostru dorind să atingă rănile și coasta Domnului pentru a ne încredința pe noi, care am putea fi încercați de îndoială ca și el, de adevărul Învierii Sale.

Îndoiala se află întotdeauna la răscruce de drumuri, între cre­din­ță și necredință. Avem într-o parte un drum al credinței plin de încercări, o cale strâmtă, dar avem într-o altă parte o cărare largă, pe care apucă cei mai mulți. Până la un punct, îndoiala nu este păcat, depinde de noi de la acea răscruce de drumuri încotro ne îndreptăm, în ce parte mergem… Mergem către credința în Mântuitorul Hristos înviat din morți sau ne asemănăm celor care au tăgăduit Învierea Lui?

Învierea pe care o sărbătorim cu multă bucurie și nădejde, năzuind la propria noastră înviere, a fost contestată încă din zilele acelea în care s-a petrecut în Ierusalim. Evanghelia ne istorisește că mai-marii Templului, cărturarii și fariseii, atunci când au venit soldații care au fost așezați la mormânt ca să păzească piatra pecetluită, au dat bani mulți ostașilor pentru a spune prin cetate că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat. Dar cum să fure ucenicii, care erau fricoși, neieșind din casă zile la rând, trupul Domnului care se afla sub pază imperială și cu pecețile deasupra pietrei mormântului? Cum ar fi îndrăznit ei, care nici măcar nu au mers până la capăt, până la cruce și până la mormânt, cu excepția Evanghelistului Ioan, ucenicul cel iubit?

După aceea au împiedicat pe ucenici ca să vorbească despre Învierea Lui, așa după cum citim în Faptele Apostolilor că Petru și Ioan au fost prinși și duși înaintea Sinedrului pentru faptul că vorbeau despre Învierea Mântuitorului din morți. I-au acuzat și erau gata să-i închidă, dar aceștia au replicat, după cum citim în capitolul 4 al Faptelor Apostolilor: „Cum am putea noi tăcea când L-am văzut pe Domnul înviat din morți? Noi vorbim despre cele ce am văzut și am auzit” (F. Ap. 4, 10, 20). De asemenea, Sfântul Apostol Petru, în cuvântarea din ziua Cincizecimii, vorbea către nea­mul iudeilor despre faptul că trebuie să se știe că îDumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos” (F. Ap. 2, 36).

Biserica a așezat în paginile rugăciunilor și cântărilor ei cuvinte preafrumoase despre acest moment al întâlnirii Mântuitorului înviat din morți cu Apostolul Toma: „Cu dreapta cea osârduitoare, coasta cea de viață dătătoare, Toma, o a cercat. Că dacă a intrat, ușile fiind încuiate cu ceilalți Apostoli, a strigat: Domnul și Dumnezeul meu!”.

De asemenea, o altă cântare spune: „O, nevinovată îndoială a lui Toma pentru că ne-a făcut și pe noi să ne încredințăm de învierea Lui”...

Biserica alătură atingerea mâinilor Apostolului Toma de semnul cuielor şi coasta Mântuitorului cu atingerea Evanghelistului Ioan de pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină: „O, preaslăvită minune, Ioan pe pieptul Cuvântului s-a plecat și Toma s-a învrednicit a atinge rănile Domnului”. Ioan a aflat, atunci când și-a așezat capul pe pieptul Domnului, adevărul și adâncul teologiei, iar Toma ne-a învățat cele de taină, punând îna­intea noastră dovedirea Învierii Lui și strigând: „Domnul și Dumnezeul Meu”. Mântuitorul Hristos a arătat ucenicilor Săi că este Învierea și Viața, Cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi în veci. Învierea Mântuitorului i-a schimbat pe ucenici și lumea întreagă.

Dacă erau ascunși în case de frica iudeilor, dacă se temeau de orice mișcare în cetatea Ierusalimului, de urmărirea de către fruntașii iudeilor, după Învierea Lui și după ce s-au întâlnit cu Domnul și au primit puterea iertării păcatelor, primind pacea Lui, pe care numai El o poate oferi, ei au devenit neînfricați și așa au mers până la marginile lumii, împlinind porunca pe care Domnul le-a dat-o: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20).

Această râvnă misionară au primit-o Apostolii după Învierea Mântuitorului. Nu au mai rămas ascunși prin case, ci au mers și au vorbit despre Învierea Lui pretutindeni. Iar Pogorârea Duhului Sfânt, îmbrăcarea cu putere de sus în cetatea Ierusalimului, avea să-I pregătească în mod deplin pentru misiunea pe care Domnul le-o poruncise.

Bucuria Învierii este bucuria Bisericii și a noastră a tuturor, iar întâlnirea Mântuitorului cu Toma este, de fapt, întâlnirea Celui care a biruit moartea cu un om asemenea nouă, îndoielnic, care se temea și care nu credea destul, dar care s-a schimbat.

Fericit este drumul fiecăruia care se schimbă după întâlnirea cu Mântuitorul Hristos! Fericiți sunt oamenii a căror îndoială nu durează vreme îndelungată. Sunt, însă, multe situații când îndoiala oamenilor durează toată viața lor, iar ei, în loc să meargă înaintea Mântuitorului înviat din morți și așezat întru Slavă cu credința și recunoașterea lucrării Sale mântuitoare, merg înstrăinați, rămânând afară de Împărăție pentru împietrirea inimii lor.

Îndoiala lui Toma a fost izvor de credință pentru mulți, căci el este un martor al Învierii care a vorbit până departe și care bucuros de întâlnirea cu Domnul a sfârșit ca martir, lovit și el de o suliță, așa cum a fost străpuns în coasta Sa Domnul, mărturisind în India cuvintele pe care le-a auzit de la Domnul.