Nevoia de ocrotire

Încă din momentul naşterii sale fizice, persoana umană are nevoie de ocrotire, pe care, în cele mai multe cazuri, o şi primeşte, ocrotire care ulterior se prelungeşte dincolo de perioada copilăriei şi a adolescenţei asupra vieţii întregi. Primii noştri ocrotitori, pe care îi şi percepem ca atare încă din fragedă pruncie, sunt, fireşte, părinţii şi cei apropiaţi din familie, care se bucură de darul unic pe care Dumnezeu a rânduit să îl trimită exact în acel timp, exact în acel loc şi care nu se va mai repeta, în aceleaşi condiţii, niciodată. Ocrotirii părinteşti sau familiale îi succede, relativ la scurtă vreme, cea a educatoarei sau învăţătoarei destoinice, care poate suplini cu succes, şi pentru câteva ore ale zilei, ocrotirea necondiţionată a părinţilor. Lucrurile evoluează în acest ritm spre liceu şi facultate, unde din nou există posibilitatea reală de a descoperi că de la un moment dat te bucuri de ocrotirea anumitor dascăli care îţi vor marca dezvoltarea ca om şi pe care nu îi vei uita niciodată, iar mai apoi spre momentul în care fiecare îşi ia viaţa în propriile mâini. Acesta din urmă poate constitui momentul începând cu care cei odinioară ocrotiţi pot cunoaşte primele "cereri" de ocrotire, devenind aşadar şi ocrotiţi, şi ocrotitori în acelaşi timp.

Desigur că ocrotirea pe care o primeşte omul, ca realitate personală de trup şi suflet, se înscrie nu doar în cele ale materiei din care a fost plăsmuit iniţial, ci şi în ale duhului sau Duhului cu care a fost cadorisit în acelaşi timp. Paralel cu ocrotirea fizică pe care o primeşte din faşă, omul este primit şi în braţele unei ocrotiri mai presus de cea văzută (necesară fără doar şi poate, dar insuficientă pentru "acoperirea" persoanei în deplinătatea acesteia). Ocrotirea lui Dumnezeu, care îşi are punctul incipient nu la Botez, ci mult mai devreme, în voinţa şi hotărârea Lui de a se naşte un om în lume într-un anumit context, îl îmbrăţişează pe om şi prin braţele părinţilor trupeşti, şi prin cele ale părinţilor sufleteşti, trezind în el dorinţa de ocrotire. Primită sau oferită. Ocrotirea Celuilalt sau ocrotirea noastră de către Celălalt înseamnă redescoperirea drumului către comuniune, ascunzând ceva din firescul iniţial, căci atât a ocroti, cât şi a cere ocrotire sunt două amintiri ale omului din Rai. De aceea omul a prelungit această ocrotire în viaţa de zi cu zi, punându-şi numele, familia, breasla şi tot neamul sub ocrotirea sfinţeniei întruchipate - sfinţii, pe care nu i-a ales pentru că unii "lucrează mai mult" decât alţii sau că numărul minunilor unora este net superior ajutorului altora, cugetat în general mult prea palpabil, ci pentru că a încercat deştept să îşi legitimeze în aceştia, sau cel puţin să încerce, o conduită, o atitudine şi o lucrare, luându-i drept exemple. În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor nu pentru că a fost român de-al nostru, ci pentru că ne-a deschis ireversibil uşa spre mântuire.