Nevoia de părinți
În România, câteva mii de minori trăiesc în case de copii. Case de copii, și nu orfelinate, pentru că o parte dintre ei nu sunt orfani, ci abandonați de către părinți în asemenea instituții. În principiu, motivul unui asemenea abandon este situația materială precară, dar, cel puțin uneori, este o decizie discutabilă. Într-un caz real, de pildă, părinții au păstrat primul copil, pe al doilea l-au dat la o casă de copii - ceea ce se poate înțelege, atât au putut, să asigure întreținerea unui singur copil -, dar apoi au mai făcut unul, pe care l-au păstrat! Vă dați seama ce va fi fost în sufletul celui de-al doilea...
Copiii instituționalizați care au părinți, dar nu trăiesc în casa lor îi adoră și tânjesc după ei. În nici un caz nu le poartă pică și nu doar că nu spun o vorbă de rău despre ei, dar nu suportă ca altcineva s-o facă. Se bucură enorm când își văd mama sau tatăl o dată sau de două ori pe an și, desigur, speră să-i regăsească permanent la un moment dat.
Acest lucru se întâmplă uneori când minorii împlinesc 16 ani și primesc legal dreptul de a munci. Când se apropie acest moment, părinții devin dintr-odată mult mai prezenți, îi vizitează mai des și își manifestă abia acum interesul față de ei... Sunt lucruri delicate și dure totodată. Sigur că noi nu avem dreptul să judecăm, din afară, viața nimănui, dar n-ai cum să nu cazi pe gânduri.
Un alt lucru puțin cunoscut de către cei care n-au avut niciodată de a face cu o casă de copii este că părinții - chiar cei care își vizitează rar sau deloc micuții - păstrează legal dreptul de a-și da acordul (sau nu) atât pentru o intervenție medicală, atunci când e cazul, cât și pentru o excursie în străinătate, atunci când instituția reușește să organizeze așa ceva.
Desigur, și mai dramatică e soarta minorilor care chiar sunt orfani - și aici intră nu doar cei instituționalizați, ci și un număr necunoscut de copii care sunt crescuți de rude apropiate, precum și cei - e drept, mult mai puțini azi decât în anii 1990 - pe care ne-am obișnuit să-i numim copii ai străzii. Pentru ei, instituționalizarea nu este o soluție ideală (de aici mesajul „Casa de copii nu e Acasă”), dar este, cel puțin temporar, singura alternativă cât de cât viabilă. Varianta optimă este adopția. 7.057 de copii au fost declaraţi adoptabili la nivelul anului 2023, dar numai 3.119 familii sunt atestate pentru adopţia naţională şi 63 pentru cea internaţională. În același timp, 16.000 de copii sunt în grija a peste 11.000 de asistenți maternali.
Biserica Ortodoxă Română se implică exemplar în această dureroasă problemă. Patriarhia Română a investit în 535 de instituţii sociale destinate copiilor. Acestea includ 93 de centre de zi; 36 de centre de tip familial; 40 de grădinițe sociale și after schooluri; 14 campusuri de tabără; 47 de centre educaționale; 159 de cantine și brutării; 38 de centre medicale și farmacii; 22 de birouri de asistență socială și centre comunitare; 65 de centre de informare, consiliere și centre de resurse; 21 de centre de urgență (pentru victime ale violenței domestice). 30.000 de copii au beneficiat într-un sigur an de servicii caritabile în instituţiile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române. Așezământul social de la Dorolea, de pildă, pus sub ocrotirea Sfântului Siluan Athonitul, găzduieşte 50 de copii orfani, iar la Valea Plopului şi Valea Screzii, 400 de micuţi trăiesc în 55 de case. Am putea spune că și minorii care nu au părinți au totuși Părinți.