Nici o milostenie nu se pierde

Chibzuiala alegerii cui să dăm milostenie rămâne o povaţă importantă. Ce te faci însă când n-ai mijloacele unei chibzuieli imediate şi inima te îndeamnă să dai? Părinţii îndeamnă să nu eziţi şi să faci totuşi milostenie. În cazul în care te înşeli, milostenia te onorează şi nu este zadarnică. Dacă ai dat, ţie ţi-ai dat. Ştiţi vorba românească: „Cine îşi dă, lui îşi dă“! E şi acesta un egoism, dar un egoism sfânt. Nu numai permis, ci şi poruncit. Pentru că tot e mai bine să dai, chiar din egoism, decât, tot din egoism, să fii zgârcit!“ Şi ca să vă arăt că nici o milostenie nu se face în van, nu se pierde, vă rog să ascultaţi pilda următoare.

Se spune că cineva a văzut un sărac. I-a fost milă de el, şi-a dezbrăcat haina pe care o purta şi i-a dat-o nevoiaşului. Cel miluit s-a dus la prima cârciumă, a vândut-o şi a băut toţi banii pe care-i obţinuse în urma vânzării.

Miluitorul, când a aflat gestul săracului, a fost foarte mâhnit şi în ziua aceea nu a avut linişte. În noaptea următoare a avut un vis care l-a liniştit. I S-a arătat Hristos, dar înveşmântat nu ca în icoane cu hlamida roşie cu albastru, ci îmbrăcat chiar cu haina oferită în dar sărmanului din ajun. „Vezi ce bine Mi se potriveşte?“ i-a spus Mântuitorul. Deci haina ajunsese acolo unde trebuia. Celui darnic i s-a socotit milostenia, indiferent de ceea ce făcuse cel miluit cu ea. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Tâlcuri noi la texte vechi“, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)