Nicodim Costachi, călugărul cel tăcut şi lucrător al rugăciunii lui Iisus

În memoria părinţilor de la Mănăstirea Sihăstria, părintele Nicodim Costachi (1912-1998) rămâne modelul călugărului autentic, blând, smerit, permanent cu zâmbetul pe chip, cu sfat în cele duhovniceşti, cu râvnă pentru biserică şi pravilă călugărească.

Născut undeva în ţinutul Bacăului, părintele Nicodim Costachi intră de tânăr în obştea Mănăstirii Secu, având ca ucenic pe părintele Damian Ţâru şi fiind rânduit cu ascultarea la atelierul de fierărie al mănăstirii. Pe atunci, la Mănăstirea Sihăstria era stareţ părintele Cleopa Ilie. De fiecare dată când părintele Cleopa mergea la Târgu Neamţ sau la Iaşi, oprea la fierăria mănăstirii pentru a potcovi caii sau pentru a repara căruţa. În timp ce părinţii de la fierărie îşi făceau ascultarea, părintele Cleopa le vorbea din Sfinţii Părinţi şi despre nevoinţele părinţilor de la Sihăstria.

Impresionat de viaţa duhovnicească a părintelui Cleopa, în anul 1948, părintele Nicodim se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria, unde este rânduit tot la atelierul de fierărie. Până la bătrâneţe, părintele Nicodim a ţinut această ascultare. Dacă intrai în fierărie şi-l rugai să-ţi repare un obiect care se stricase, totdeauna îţi zâmbea, îţi lua obiectul şi îţi spunea ora când să vii să-l iei. Tot ceea ce lucra făcea cu mult simţ de răspundere şi cu mult suflet. Nu făcea nici un lucru de mântuială.

Părintele Nicodim a fost un părinte al rugăciunii, vorbea foarte puţin şi se ruga foarte mult, era un trăitor şi un practicant al rugăciunii lui Iisus. Un om care gustă din bucuria rugăciunii şi din prezenţa lui Hristos în suflet întotdeauna va vorbi mai puţin cu oamenii şi mai mult cu Dumnezeu. Se va bucura mai mult de liniştea rugăciunii şi a bucuriei duhovniceşti decât de zgomotul şi de vorbele putrede care pustiesc sufletul călugărului de rugăciune.

Chipul părintelui era permanent interiorizat, iar buzele se mişcau continuu, a rugăciune. Fiind un trăitor al rugăciunii lui Iisus, toată învăţătura lui se canaliza spre rugăciunea lui Iisus, adică dorea să împărtăşească din trăirea pe care o avea el, dar într-un mod foarte simplu şi foarte concis. Era primul care zâmbea şi-ţi cerea binecuvântare, deşi era mai bătrân ca tine. Era foarte tăcut. Dacă îl întrebai, răspundea strict la întrebare.

Deşi muncea foarte mult la atelierul fierăriei, părintele Nicodim făcea noaptea priveghere. Priveghea cu rugăciunea lui Iisus. Fiind aproape de chilia părintelui, mai mereu se vedea lumină la geamul său şi niciodată nu dormea pe pat, stătea pe un scăunel, rezemat cu spatele de sobă. Citea în mod deosebit din Vieţile Sfinţilor şi din cuvintele Sfinţilor Ioan Scărarul şi Isaac Sirul.

Spre bătrâneţe, părintele Nicodim a devenit ca un pustnic în obştea Mănăstirii Sihăstria. Venea des la biserică, mai rar pe la ascultare, din cauza bătrâneţii şi a neputinţelor, dar foarte mult se ruga în taină. Nimeni nu i-a ştiut nevoinţa lui de la chilie. Puţini i-au trecut pragul chiliei. La anii senectuţii, când nu a mai putut să meargă şi a trebuit să fie spovedit la chilie, mergeam să-l spovedesc. Era o chilie foarte simplă: un pat, o masă, o candelă şi un rând de haine. Urma dogma aceea a călugărilor vechi cu multă simplitate, cu multă rugăciune şi cu multă nevoinţă.

Era un călugăr foarte chivernisit, foarte înţelept şi nerisipitor. Nu-şi bătea joc de lucrurile mănăstirii. La un moment dat mi-a spus: „Cu ciocanul cu care am intrat la fierărie, cu acela am ieşit“.

În obştea unei mănăstiri exemplul contează foarte mult. Cei mai mulţi părinţi care căutau un sfat duhovnicesc mergeau la părintele Nicodim. Erau şi alţi părinţi cu nevoinţă în Sihăstria, dar părintele avea un chip al blândeţii şi un duh al bunătăţii care te făceau să te deschizi cu uşurinţă în faţa lui. Pentru fiecare avea un cuvânt de îmbărbătare şi un cuvânt de mângâiere. În prezenţa părintelui Nicodim, sufletul vorbea de la sine. A murit cu bucuria şi nădejdea mântuirii în ziua de 10 iulie 1998.