Nicodim Munteanu, un Patriarh cărturar în vremuri potrivnice
După perioada arhipăstoririi Patriarhului Miron Cristea (1925-1938), în România a urmat o perioadă tulbure, marcată de schimbări politice, de pierderi majore de vieți omenești și daune materiale pricinuite de cel de-al Doilea Război Mondial, dar și de începutul unui regim opresiv – regimul comunist. Alături de întreg poporul român, Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu aceleași provocări și greutăți, căutând să rămână alături de păstoriții săi, în ciuda restricțiilor și greutăților de tot felul. Aceste schimbări majore prin care a trecut țara în perioada 1939-1948 au marcat viața oamenilor și instituțiilor statului român. În acea vreme, la cârma Bisericii noastre s-a aflat o personalitate deosebită a Ortodoxiei românești: Patriarhul Nicodim Munteanu.
Biserica Ortodoxă Română a trecut de-a lungul istoriei prin multe încercări. Instituție divino-umană, Biserica este legată nu numai de transcendent, ci şi de imanent, fiind nevoită să facă față provocărilor vremii. Clerul și poporul român au înțeles de fiecare dată că singurul ajutor în vreme de restriște, de război, în momente de grea încercare s-a arătat a fi credința în Dumnezeu și apartenența la valorile perene ale Evangheliei propovăduite de Biserică. La 20 de ani după terminarea Primului Război Mondial se petrec schimbări majore în viața bisericească, dar și în cea socială a țării, al căror martor a fost și al doilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Născut la 6 decembrie 1865, în Pipirig, județul Neamț, dintr-o familie de țărani credincioși, viitorul Patriarh va primi numele de botez Nicolae. După ce a urmat școala din satul său natal, a mers la Seminarul „Veniamin” din Iaşi. Ulterior a fost trimis de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei să studieze la Academia Duhovnicească din Kiev, la finalul studiilor obținând titlul de licenţiat în teologie.
Intrat în monahism la Mănăstirea Neamț (1894), ajunge rând pe rând preot la Catedrala Mitropolitană din Iași, director la Seminarul „Sfântul Andrei” şi vicar al Episcopiei Dunării de Jos (Galaţi). În 1909 primește hirotonia întru Episcop-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul de Băcăuanul. Trei ani mai târziu, la 18 februarie 1912, este ales Episcop de Huşi. Aici a păstorit aproape 12 ani, într-o perioadă dramatică din istoria noastră, când România intrase în războiul pentru întregirea neamului. În această perioadă a participat ca reprezentant al Bisericii noastre la Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (septembrie 1917).
După unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Nicodim Munteanu a fost numit locțiitor de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului (1918-1919), respectiv locțiitor de Mitropolit al Basarabiei (1936-1937). Dar curând a demisionat din fruntea Episcopiei Huşilor şi se retrage la Mănăstirea Neamţ, pe care o conduce în calitate de stareț. Acolo va întemeia un seminar monahal, „o şcoală pentru fraţii din mănăstire” (1928-1937) şi un seminar de muzică bisericească.
După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Pimen (1934), Colegiul Naţional Bisericesc îl va alege în fruntea Mitropoliei Moldovei pe stareţul Nicodim Munteanu. Va păstori la Iaşi timp de patru ani, reuşind ridicarea Palatului Mitropolitan de la Mănăstirea Neamţ, a clădirii Seminarului Teologic, reutilarea tipografiei de la Mănăstirea Neamţ şi tipărirea multor lucrări teologice.
După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Miron Cristea, Colegiul Electoral Bisericesc îl va alege pe Nicodim Munteanu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Din nefericire pentru el, a păstorit în vremuri complicate. Numai înțelepciunea şi tactul Patriarhului Nicodim vor ajuta Biserica Ortodoxă Română să depășească grelele încercări.
Un ierarh cărturar
Pe parcursul păstoririi sale, Patriarhul Nicodim Munteanu a fost preocupat de starea clerului de mir, de viaţa mănăstirească, de învăţământul teologic, de legăturile cu Bisericile Ortodoxe surori. Remarcabilă este şi activitatea sa culturală. Prin contribuţia sa, Patriarhul se situează în fruntea celor mai importanţi teologi ai epocii sale. Alcătuind numeroase lucrări originale, făcând numeroase traduceri din literatura teologică rusă a secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, Patriarhul Nicodim va fi personalitatea cea mai de seamă a epocii sale. Ca urmare, va fi ales doctor honoris causa al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi membru de onoare al Academiei Române.
După ce a tipărit la Neamţ Biblia ilustrată (1936), prima lucrare de acest gen la noi, în 1936 şi 1944 au ieşit de la tipar noi ediţii ale Sfintei Scripturi, în care 51 de cărţi erau traduse de el însuşi (24 din Vechiul Testament, iar Noul Testament în întregime). De asemenea, a tipărit Noul Testament în cinci ediţii, dar şi Psaltirea (patru ediţii), traduse de el.
Patriarhul Nicodim Munteanu în timpul regimului comunist
Încă de la începutul guvernării sale, regimul comunist a pornit o amplă acţiune de epurare a Bisericii Ortodoxe. Astfel, au fost îndepărtaţi din scaune, pensionaţi sau trimişi în recluziune monastică unii ierarhi incomozi pentru noul regim. Prin Decretul 166 din 1947 au fost luate măsuri împotriva tuturor acestora, ca şi împotriva unor preoţi şi monahi. Toţi aceştia erau acuzaţi de simpatii legionare şi închipuite infracţiuni de uneltire contra ordinii sociale.
Bolnav şi bătrân, ameninţat în permanenţă cu retragerea din scaun şi cu pensionarea, Patriarhul Nicodim Munteanu a reuşit să se opună transformării Bisericii Ortodoxe Române într-un instrument în mâna regimului comunist. Acuzat că ar fi pactizat cu regimul legionar şi apoi cu cel al mareşalului Antonescu, Patriarhul Nicodim a încercat să nu intre în polemică cu noile structuri comuniste, sau cu noua orientare ce urmărea o nefirească apropiere de Biserica Ortodoxă Rusă, „sora cea mare din Răsărit”.
Aceeași atitudine a Patriarhului Nicodim Munteanu se va vedea şi atunci când Patriarhul Alexei al Moscovei va întreprinde o vizită în România (mai-iunie 1947). Această vizită este privită ca o „înstăpânire asupra eparhiei româneşti” de către „eliberatoarea” Biserică Ortodoxă din URSS. Acesta a fost motivul unui serios reproş din partea primului-ministru dr. Petru Groza, întrucât „URSS, spunea el, reprezintă un mare imperiu, iar Biserica din acest imperiu cu imensul său număr de credincioşi şi cu posibilităţile sale materiale apare ca indiscutabilă ocrotitoare şi susţinătoare a Ortodoxiei în lume”.
În condiţiile înăspririi controlului asupra tuturor instituţiilor din statul român, şi Biserica Ortodoxă Română va avea de suferit. Astfel, organele de securitate române identificau în primăvara anului 1945 „cărţile în care se defăimează Partidul Comunist” şi constata că „aceste cărţi se difuzează de diverse şcoli, prin tramvaie şi pe străzi”, fiind tipărite de Editura „Credinţa Ortodoxă”. Ca urmare au fost întărite măsurile de control la adresa Bisericii.
În 1946, regimul dădea o nouă lege electorală, prin care era desfiinţată camera Senatului. Din această cameră făceau parte reprezentanţii principalelor culte religioase. În noul parlament, ierarhii „reacţionari şi rupţi de mase, adevăraţi boieri bisericeşti au fost eliminați”.
Biserica Ortodoxă Română a beneficiat în perioada 1945-1947 de protecţia propriului Statut de organizare şi funcţionare, aşa cum acesta fusese aprobat de către stat. De aceea, începând cu anul 1948, regimul comunist va iniţia înlocuirea vechii Legi a Cultelor (1928) cu una noua.
După ce Guvernul Petru Groza a fost instalat, Ministerul Cultelor a emis o decizie prin care postul de Arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei era trecut provizoriu la Mitropolia Moldovei. Această măsură era luată fără consultarea sau cu acordul Bisericii Ortodoxe şi al întâistătătorului său. Imixtiunea politică în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a continuat şi mai mult prin astfel de măsuri dictatoriale.
Noua legislaţie civilă ce privea Biserica Ortodoxă Română prevedea că la alegerea mitropoliţilor luau parte „toţi membrii Adunării Deputaţilor, bărbaţi ortodocşi, aleşi în circumscripţia întreagă a Mitropoliei respective”. Această intruziune a regimului comunist în alegerea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române avea drept scop încercarea de a controla viaţa bisericească românească.
Începând cu vara anului 1947, Patriarhul Nicodim s-a retras la Mănăstirea Neamţ, „sub supraveghere permanentă”. Moartea lui la 27 februarie 1948 a adus cu sine alegerea unui nou Patriarh la cârma Bisericii Ortodoxe Române. Noile condiţii sociale necesitau prezenţa în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a unei personalităţi dinamice, a cărei atitudine abilă față de regimul comunist să păstreze pe cât posibil vie credința în Dumnezeu și în valorile neamului.