Nicolae Steinhardt, contemporanul nostru
Nicu Steinhardt, devenit mai târziu monahul Nicolae, este de două ori un exemplu pentru semenii săi de ieri, de azi şi de mâine.
Pe de o parte, reprezintă o ilustrare a ceea ce înseamnă înmulţirea talanţilor, în sensul parabolei biblice, căci, primind de la Tatăl nepreţuitul dar al credinţei, în pofida tuturor greutăţilor şi obstacolelor, nu a pregetat să îl sădească în inima sa, care, rodind însutit, a inspirat prin mărturia sa generaţii de creştini. Ceea ce dă dulceaţa fructelor steinhardtiene este, fireşte, "fericirea", paradigmă a întregii sale vieţi şi opere. Fericirea izbucneşte din toate ungherele întunecate ale vieţii, înfloreşte peste toată mizeria materială şi morală care ispiteşte sufletul creştinului, şi mai ales al convertitului. Fericirea monahului Nicolae este în acelaşi timp o floare rară, cel puţin ca şi conceptualizare, deoarece viaţa monahală se axează, în mod tradiţional, pe canoane, ascultări, contemplarea fiind o îndeletnicire mai puţin prioritară, condiţionată de lipsa timpului şi de mulţimea preocupărilor zilnice.
Cu atât mai uimitoare este forţa cu care Steinhardt surprinde fericirea credinţei tocmai în cele mai grele condiţii de vieţuire, fie în detenţie, fie sub presiunea conaţionalilor care îi cereau să-şi vină în fire şi să renunţe la creştinism, fie sub monitorizarea sufocantă a autorităţilor. S-ar putea spune la prima vedere că pentru deţinutul Steinhardt fericirea este o formă subtilă de libertate, pentru evreul convertit, o modalitate de afirmare a eu-lui, iar pentru monahul Nicolae, ascultarea care întâlneşte pasiunea. Putem spune, fără a greşi, că această credinţă suplineşte nevoile lumeşti ale fiecăruia. Dar asta nu înseamnă "fericire". Ceea ce Nicolae Steinhardt numeşte "fericire" (intelectualul rasat stăpânea desăvârşit sensul termenilor) decurge atât dintr-o trăire superioară a creştinismului (printr-o legătură tainică şi personală cu Dumnezeu), cât şi din capacitatea/înţelepciunea de a recunoaşte darul divin primit şi de a fi recunoscător pentru el.
Să primeşti de la Dumnezeu "fericirea" - preţios talant - şi apoi să o desluşeşti şi să o împărtăşeşti tuturor celor care vor să o primească este cu adevărat un model de urmat.
În al doilea rând, viaţa lui Nicolae Steinhardt reprezintă ea însăşi un model pentru generaţia actuală. Într-o lume din ce în ce mai axată pe material, unde până şi Biserica este îndemnată să se legitimeze mai mult prin rolul social decât prin vocaţia mântuitoare, fericirea pare exclusă, în absenţa confortului, a drepturilor, a asigurărilor. E greu să mai explici azi tinerilor, dar şi adulţilor faptul că drumul către fericire este poate mărginit de încercări şi lipsuri, dar niciodată oprit când îl ai tovarăş pe Dumnezeu. Exemplul lui Nicolae Steinhardt este materialul didactic necesar.
Deţinutul politic, persecutatul, monahul smerit nu a încetat să se pună în slujba semenilor, să ofere şi chiar să risipească din bogăţia sa nematerială. Această poziţionare asimetrică între ceea ce a primit şi ceea ce a oferit în această lume este tulburătoare, în noua eră a Talionului, care se prefigurează, căci asistăm zi de zi la o spirală a dezbinării, a răzbunării, a răului întors îndoit, înzecit...