Ninge sub broboada mamei!
De câteva ori pe an, lumina ochilor tatei înviază în fereastra prin care se uita el din casă în curte. Înviază în același timp și lumina ochilor mamei. Mai mult decât lumina ochilor tatei, căci mama stătea, iarna, zile în șir, în dreptul ferestrei și se uita după mine afară. Adică spre cer, cu toate că eu nu mă întorceam niciodată pe acolo. Dar mama mă aștepta să vin pe oriunde.
Când vedea că începe să ningă, zicea că ninsoarea sunt eu și fugea într-un suflet la poartă să mă sărute pe frunte. Dar mă topeam imediat ce mă atingea cu buzele.
Of, ce prostie am făcut! se căina mama, și-și acoperea ochii cu colțul broboadei să nu se vadă că plânge.
De la venirile mele dese acasă a început să-i ningă și iarna și vara sub broboadă!
Lumina ochilor bunicii pâlpâie și ea mică de tot în fereastră. Se ține de mână cu lumina la fel de mică a ochilor bunicului.
Și mai sunt și alte lumini. Cea a ochilor lui Mancioacă, fratele tatei, care trecea în zorii fiecărei zile de iarnă pe la noi. Și cea a ochilor mătușilor mele Vica și Aritina, ce ne vizitau de sărbători.
Îndeosebi în preajma Crăciunului se petrece această înviere. Câteva lumini înviază afară în întuneric și privesc pe fereastră la luminile dinăuntru. Sunt ochii unei cete de colindători.
Ninge în odăile casei noastre cu colinde. Ochii mei încă vii o caută prin ninsoare pe mama.
Doamne, ce albă s-a făcut lumea în noaptea asta!
Poate că de la râsul unui om de la noi din sat pe care-L cheamă Dumnezeu și care vine, înotând prin zăpadă, să ciocnească un pahar de vin roșu cu lumina din ochii tatei!
Toate casele din satul meu au în noaptea de Crăciun ferestrele împodobite cu lumina ochilor ce nu mai sunt.
Lumina încă vie a ochilor mei se întoarce în noaptea aceasta acasă. Ca să-i poată primi în prag pe colindători. Și să vadă cum începe să ningă sub broboada mamei!