Novicele întâlnit cu înţelepciunea bătrânilor

Odată ce-ai intrat pe drumul de pe valea pârâului Secu, te întâlneşti cu sfinţenia şi istoria marilor oameni ai Bisericii care şi-au legat numele de bătrâna mănăstire Secu şi de mai vechiul schit al lui Zosin, în care au vieţuit călugări sfinţi şi luminaţi, rămaşi nemuritori în istoria spiritualităţii filocalice şi a culturii româneşti.

Puţine sunt locurile care au o asemenea încărcătură duhovnicească!

De sute de ani, monahi însetaţi de dorul veşniciei şi de lumina cărţilor au bătut acelaşi drum strâmt din preajma buclucaşului pârâu Secu, furios în vremea ploilor ori a topirii zăpezilor şi liniştit în timpul verilor secetoase.

Poteca de altădată a devenit treptat drum de căruţe şi abia în a doua jumătate a veacului al XX-lea drum pentru maşini.

Călătorind spre Secu, Sihăstria şi Sihla, păşeşti de fapt pe urmele Sfântului Ierarh Varlaam al Moldovei, ale Sfântului Ioan de la Râşca şi Secu, ale Sfintei Teodora, ale marilor călugări din obştea lui Atanasie de la Sihăstria, ale nevoitorilor monahi Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Cleopa Ilie şi alţii împreună cu ei.

Drumul lor se făcea doar în ritmul rugăciunii. Cu capete plecate, metanii în mâini şi desculţi mergeau iarna şi vara către Mănăstirea Secu ori spre Sihăstria şi Sihla, căutând mântuirea sufletelor lor. Se spune că animale sălbatice îi însoţeau uneori până la poarta mănăstirii. Este posibil să se întâmple aşa atunci când te întâlneşti cu sfinţenia.

Sfinţii de la Mănăstirea Secu

Vechile chilii de la Secu păstrează negrăite taine ale luptei cu întunericul acestui veac. Se aud adeseori rugăciuni neadormite şi suspine negrăite. Călugării transformau nopţile în zile şi se rugau mult până când biruiau pornirile pătimaşe şi-şi curăţeau inimile, făcându-le temple ale Duhului Sfânt.

Între aceleaşi ziduri s-au izvodit scrieri de mare folos sufletesc, cum ar fi cele rămase de la Sfântul Ierarh Varlaam, din timpul uceniciei sale în „Schitul lui Zosin“. Leastviţa Sfântului Ioan Scărarul (Scara) a fost tălmăcită pre limba românească într-o chilie a Secului şi a folosit ca „dreptar“ pentru multe generaţii de monahi până când tiparul a adus cărţi multe, trebuincioase fiecărui călugăr în parte.

Mănăstirea Secu a dat Bisericii mulţi ierarhi care au dus în diferite eparhii lumina învăţăturilor Evangheliei şi trăirea curată, ca modele pentru sufletele căutătoare ale veşnicelor bunătăţi.

Doi dintre călugării mănăstirii, ierarhii Varlaam şi Ioan, au primit cununa cea neveştejită a sfinţeniei, prilejuind pentru mănăstirea de metanie măreţe ceremonii liturgice cum de puţine ori s-au petrecut în aceste locuri. Lor se adaugă Sfânta Teodora de la Sihla, ucenică a Sfântului Ierarh Varlaam, şi alţi mulţi sfinţi neştiuţi, aflaţi întru negrăita bucurie a Stăpânului.

Celor umbriţi de darul sfinţeniei li se adaugă, în decursul veacurilor care au trecut, călugări cu alţi talanţi, făuritori de frumuseţi artistice, scriitori şi buni administratori.

Aproape de noi, stă mărturie lucrarea cvasi-necunoscută a arhimandritului Grichentie Damian, care şi-a sfârşit zilele în Mănăstirea Secu. Pe lângă faptul că a fost un bun slujitor, arhimandritul Grichentie a fost şi mare sculptor. Am revăzut recent, în muzeul mănăstirii, câteva sculpturi realizate de părintele şi lăsate, prin testament, acestei comunităţi monahale. Monahii creatori de valori sunt daruri ale lui Dumnezeu care dau frumuseţe vieţii Bisericii şi continuă tradiţia împământenită la noi de „amar de vreme“.

Medalioane duhovniceşti

În timpul petrecut la Iaşi am avut posibilitatea să întâlnesc mulţi monahi care veneau de la Secu. Cu unii dintre ei am slujit pentru diferite perioade de timp la altarul Catedralei mitropolitane din capitala Moldovei. Prin 2005 sau 2006 am cunoscut doi tineri vieţuitori ai mănăstirii, care-mi deschideau uneori uşa biroului unde lucram la Cancelaria mitropolitană, aducând adrese şi rapoarte pe care le ceream periodic pentru Exarhatul mănăstirilor. Cei doi erau monahul Justin Câmpanul şi rasoforul Siluan Filipescu, studenţi la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi. I-am revăzut de multe ori şi am preţuit grija lor pentru istoria mănăstirii Secu, cel dintâi alcătuind o mini-monografie a mănăstirii, care a văzut lumina tiparului în acel timp. Rasoforul Siluan, autorul unor versuri inspirate adunate în trei cărţulii (În marea de cuvinte - 2004, Brodez iubirea - 2005 şi Popas prin suflet - 2006, toate apărute la Editura Golia din Iaşi), mi-a bătut într-o zi în uşa chiliei şi m-a poftit la slujba călugăririi sale. Ştiindu-mă nevrednic, am îmbrăcat cu sfială mantia pentru a-l duce către îngereştile făgăduinţe pe acest tânăr sensibil care a primit, la 11 august 2007, numele Hrisostom. Mare îndatorire să porţi numele celui mai mare episcop pe care l-a avut Constantinopolul. Către chipul său aureolat de nimbul sfinţeniei va privi mereu, străduindu-se să înveţe pe cât îi va fi cu putinţă lecţia neegalată de trăire, răbdare şi iubire a marelui şi încercatului păstor de suflete.

Era să uit că într-o bună zi l-am sfătuit pe tânărul monah Hrisostom Filipescu (căruia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a dat aprobare de hirotonie, fiind hirotonit ierodiacon de către Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan) să scrie câteva pagini pentru monahii Mănăstirii Secu din veacul al XX-lea.

La aproape un an de la ziua aceea am primit de la ierodiaconul Hrisostom Filipescu manuscrisul cărţii pe care o plănuisem împreună: „Chipuri smerite din Mănăstirea Secu“ - medalioane duhovniceşti.

Am citit-o cu nesaţ şi mi-am desfătat mintea cu lumina chipurilor unor călugări de care am auzit, ori i-am cunoscut. Dintre cei vechi: Ilarion Bălăiţă, Dionisie Udişteanu, Irineu Ilie, Grichentie Damian, Vasian Scripcă, Ghervasie Hulubaru, Vichentie Mălău, Antim Găină, Ghimnazie Toma, Metodie Voicu sau alţii, mai aproape de noi, încă aflaţi pe marea învolburată a acestei vieţi.

Scrise cu grijă şi cu dorinţa de a fi reţinute cele mai importante coordonate ale vieţii lor, medalioanele duhovniceşti prezintă moduri diferite de a trăi în şi pentru Hristos, într-un veac care a cunoscut multe frământări şi nelinişti în drumul monahilor de a dobândi nemurirea.

Cu bucuria de a-i fi cunoscut pe unii dintre părinţii amintiţi în paginile acestei cărţi, nădăjduiesc că astfel de scrieri, impregnate de recunoştinţă şi bună-cuviinţă, vor fi alcătuite în toate mănăstirile noastre, pentru a nu-i uita vreodată şi a-i socoti exemple, icoane, după cum şi merită.