Nu critica, ci exemplul iubitor poate îndrepta suflete

Printre mănăstirile reprezentative din salba de aşezăminte monahale ale Arhiepiscopiei Vâlcii se numără la loc de frunte Hurezi. Hurezi înseamnă tradiţie, cultură românească şi artă bisericească brâncovenească, însă nu numai atât, ci şi vieţuire duhovnicească înaltă. O dovedeşte aflarea moaştelor Sfintei Cuvioase Matrona, vieţuitoare în obştea Mănăstirii Hurezi la începutul secolului trecut. Această tradiţie a vieţii spirituale înalte este continuată şi astăzi sub îndrumarea stareţei Ambrozia Şerban. În interviul de faţă, stavrofora Ambrozia Şerban ne vorbeşte despre exigenţele vieţii monahale şi cum acestea, odată împlinite, aduc bucuria vieţuirii în Hristos, zi de zi.

Mântuitorul Iisus Hristos a spus în Evanghelie: „Cel care voieşte să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor”. Voit sau nevoit, stareţul sau stareţa este cel mai mare în mănăstire. Cum slujeşte o stareţă tuturor?

Aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos pe care tocmai le-am ascultat în ultima săptămână a Postului Mare au fost date nouă, tuturor, în primul rând ca pildă de smerenie. Smerenia este una dintre virtuțile care trebuie să ne însoțească pe fiecare dintre noi, monahii și monahiile, pe tot parcursul vieții, iar dobândirea acesteia vine după multă luptă și șlefuire duhovnicească. În viața de mănăstire, monahul sau monahia trece prin mai multe etape ale acestui urcuș duhovnicesc având întotdeauna drept scop mântuirea. Ori, acest lucru nu se poate realiza fără smerenia despre care ne vorbește Mântuitorul Hristos. Într-o obște de maici, stareța are menirea de a călăuzi, îndruma, încuraja, a fi exemplu, dar și de a corecta cu înțelepciune și discernământ, atunci când este cazul, purtând permanent în rugăciune obștea. A conduce o obște nu înseamnă a da porunci altora și a asupri, cum se înțelege de multe ori în relația cu semenii, ci de a sluji cu dragoste în Hristos, cu blândețe și cu înțelegere, ținând cont de realitățile lumii contemporane. Cred că cel mai important pentru o stareță este să aibă discernământ în felul de abordare și de raportare față de celelalte maici și surori. Atunci când îi lași celuilalt libertate și îl primești așa cum este el, comunicarea devine atât de ușoară și descoperi în celălalt lucruri și trăiri pe care poate nu le-ar fi exprimat real niciodată. Această transparență întărește și mai mult frățietatea într-o obște, încrederea și respectul față de cel mai mare. Așadar, a fi cel mai mare presupune a muri pentru tine și a te jertfi pentru fratele tău, așa cum spune și Sfântul Siluan Athonitul: „Aproapele meu este viața mea”. Aceasta înseamnă renunțare, iubire necondi­ționată, tăierea voii, toate ducând iarăși la dobândirea smereniei. O stareță în slujirea ei față de obștea încredințată are misiunea de a îndruma spre rugăciune și ascultare maicile din obște, prin exemplul propriu de smerenie și credință. Grija pentru fiecare maică sau soră arată că obștea este ca o familie monahală, iar unitatea se menține printr-o atenție permanentă.

Tereza de Calcutta, o monahie catolică de origine albaneză, spunea maicilor din comunitatea sa: „Prefer să faceţi greşeli cu gingăşie, decât fapte bune cu grosolănie”. Dumneavoastră ce le cereţi monahiilor din obşte?

Sunt convinsă că maica Tereza l-a citat pe Sfântul Isaac Sirul, care ne vorbește despre duhul în care faci un lucru și nu doar fapta în sine, că iubirea și blândețea sunt mai importante decât corectitudinea rigidă, iar inima milostivă arde deopotrivă pentru toată făptura. Personal, cred că în mănăstire trebuie să avem o bună cuviință a noastră care ne duce implicit spre acea gingășie amintită, astfel că și dacă greșim, gestul nostru de a recunoaște și a ne cere iertare ne așază din nou în acea cumințenie și smerenie. Nu îmi place să văd un comportament neadecvat care ne scoate din așezarea călugărească, trăgându-ne spre viața lumească la care am renunțat venind la mănăstire. Cuvintele aruncate la întâmplare, indiferența, brutalitatea gesturilor sunt lucruri care ne rănesc sufletul și implicit și pe ceilalți, împiedicându-ne să sporim în urcușul nostru către mântuire. Ceea ce vreau să văd la o monahie este o inimă vie, dornică de a se converti în fiecare zi pe altarul ascultării. Evident, la mănăstirea noastră (monument UNESCO) suntem mereu în atenția celor care vin să ne viziteze. Pe lângă viața noastră interioară, trebuie să avem și o deschidere către oamenii care vin la mănăstire, mereu cu câte o vorbă bună, un sfat sau o încurajare. Acest echilibru trebuie creat pentru a stabili co­nexiunea între noi și cei care ne trec pragul, de la care așteptăm același bun simț și respect. Nu în ultimul rând, vreau să văd la maicile noastre înțelegerea chemării la care ne-a adus Dumnezeu și nu acea superficialitate, fuga de răspundere și de asumare. Revin la ideea călugărului viu, ancorat în realitate, luptător pentru păstrarea tradiției monahale, râvnitor în a scrie alte pagini de viețuire în istoria mănăstirii noastre.

Lumea căzută, a lui Adam cel dintâi, are două ţinte, două dorinţe spre care tinde: plăcerea şi puterea. Deşi în monahism ele nu îmbracă formele grosiere pe care le aflăm în lume, totuşi ele se manifestă şi în lumea monahală într-un chip mult mai rafinat. Cum luptă stareţa Ambrozia Şerban cu aceste două patimi?

Optez pentru un echilibru între iubire și autoritate exact ca și acea atitudine a unui părinte care iubește, dar și mustră atunci când este nevoie. O atitudine doar iubitoare care topește orice inimă este ceva mai rar întâlnit, practic o virtute pe care nu o are oricine. În trecut, stareții erau dintre cei bătrâni și experimentați în viața duhovnicească. În vremurile de acum, când unele mănăstiri au starețe foarte tinere, se impun multă grijă și o continuă căutare către cele duhovnicești. Cred că în situația de acum, a fi stareț este o adevărată mucenicie, având în vedere provocările și încercările cu care ne confruntăm. De aceea, cred că echilibrul duhovnicesc între iubire părintească și autoritate ajută mult o stareță în a-și călăuzi obștea. Uneori este nevoie de fermitate, dar chiar și mustrarea trebuie făcută cu blândețe, așa cum Sfântul Vasile cel Mare, în scrierile sale, subliniază ideea de măsură, adică să nu fii nici dur fără iubire și nici „moale” fără adevăr.

În viaţa monahului zilele nu diferă foarte mult una de cealaltă, în sensul că fiecare zi are acelaşi orar. În rutina aceasta aparentă, cum îţi poţi găsi bucuria de a trăi?

Evident că aceste două patimi sunt destul de înșelătoare și dacă nu știi să lupți sau să le gestionezi, cazi în altele și mai adânci. Dorința de putere și plăcerea vin din mândrie și lipsă de smerenie față de ceea ce Dumnezeu ți-a încredințat. Întorcându-ne la prima întrebare, în care am amintit de smerenie, cred că stăreția este o ascultare pusă în slujba obștii monahale și nicidecum o mărire sau o avansare pentru dobândirea diferitelor avantaje, implicit a puterii. Smerenia poate să dărâme plăcerea, adică iubirea de desfătare și dorirea de putere sau slava deșartă. Aceasta este arma noastră. În sensul cel bun, puterea și plăcerea de a duce la bun sfârșit ceea ce ți s-a încredințat nu sunt rele în sine, dar dacă ele devin patimi atunci sunt menite să ducă la abuz, distrugere interioară și pierderea sensului vieții la care am fost chemați. În acest caz, Dumnezeu nu mai este centrul existenței noastre, ci noi înșine, ajungând la o lipsă de măsură, adică acea lipsă de bună cuviință și dreaptă socoteală despre care am vorbit. Conștientizarea că mi s-a încredințat această ascultare, atât cât va fi ea, mă responsabilizează să o duc până la capăt, cinstit și onest, pentru obștea mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfin­ților Brâncoveni, al Sfintei Cuvioase Matrona și al celorlalți sfinți ocrotitori ai mănăstirii noastre.

Cred că o viață pe care o pui în slujba lui Dumnezeu nu poate să ajungă să fie monotonă. Este adevărat că tot programul nostru, această rânduială cum o numim noi, este menit să ne țină într-o continuă lucrare în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Centrul viețuirii noastre aici este biserica, cu Sfânta Liturghie, spovedania și împărtășania, esen­țiale în urcușul nostru duhovnicesc. Hristos ni Se dăruiește în Sfânta Împărtășanie ca hrană spre viața veșnică pe care o așteptăm. Ea reprezintă adevărata noastră bucurie, dar pentru aceasta monahul trebuie să fie totdeauna pregătit duhovnicește, cu dor așteptându-L pe Hristos. Rugăciunea împletită cu ascultarea zilnică alungă plictiseala și monotonia sau zilele fără sens. Atunci când cineva vine la mănăstire cu altă intenție decât cea de a-I sluji lui Dumnezeu, statul în mănăstire devine de nesuportat, o temniță sau o îngrădire. Voia proprie la Sfinții Părinți reprezintă cea mai mare piedică în viața duhovnicească. Sfântul Maxim Mărturisitorul leagă voia proprie de egoism și de îndepărtarea de voia lui Dumnezeu. La fel, ­Avva Dorotei spune că voia proprie duce la tulburare, iar pacea vine din tăierea acestei voi proprii. Toate acestea duc la ne­mulțumire și cârtire, iar bucuria nu se regăsește în sufletul nostru. Bucuria vine din jertfa pentru aproapele, căci odihnindu-l pe aproapele dobândești și bucurie, și darul Duhului Sfânt. Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru care este un mare dar și nu orice dorință personală este rea în ea însăși, dar insistența, refuzarea ascultării sau a unui sfat înseamnă a pune egoul nostru înaintea adevărului și a iubirii. Cred că bucuria călugărului în mănăstire izvorăște dintr-o ascultare cu discernământ, dintr-o libertate în Hristos, din conștientizarea vieții la care a venit și din strădania de a se converti zilnic spre a spori duhov­nicește. Toată această ­dinamică ne dă prilejul de a fi vii, de a avea bucurie și de a nu gândi că ducem o viață monotonă.