Nu există bolnav ateu

Medicina, susţin mulţi cercetători ai istoriei meşteşugurilor şi sufletului, este „cea mai veche meserie a omului“. Tot aşa, arhitecţii susţin că profesiunea lor, construirea şi conceperea adăpostului, este cea mai veche meserie a omului. Gastronomia îşi revendică aceeaşi poziţie cronologică prioritară. Nu trebuie să fim ipocriţi, uitând că, ori de câte ori vine vorba de lumea arhaică nu se scapă ocazia de a menţiona prejudecata că prostituţia este cea mai veche meserie; ba se afirmă asta cu siguranţa unui fapt incontestabil.

Nu înţeleg de ce este nevoie să introducem astfel de clasificări şi să atribuim priorităţi care sunt ipotetice, chiar evident false, criterii de competiţie cronologică absolut inutile. Alături de omul care se roagă divinităţii, în istoria omenirii a apărut, „de când lumea“, omul care se ocupă cu asistenţa naşterii pruncului, cu lecuirea traumatismelor şi vindecarea diferitelor boli. Separarea acestor meserii a fost destul de tardivă. În culturile primitive, aceeaşi persoană, întrunind amândouă funcţiile, de lecuitor (vraci) şi de reprezentant al divinităţii, concepută, desigur, în diferite forme. În lumea în care tehnica a determinat civilizaţia, separarea dintre vraci şi medic a avut loc într-o perioadă timpurie; astfel, dacă în culturile primitive încă şi în prezent vraciul este, de fapt, doctorul, în lumea avansată din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice, preotul şi medicul sunt persoane în mod oficial separate. Este însă adevărat că o funcţie comună incumbă ambilor practicieni, preot şi doctor. Încercările de a le separa (care nu au lipsit, dimpotrivă, ele determinând importante tensiuni în multe etape istorice) nu au putut totuşi despărţi fundamental aceste categorii profesionale. Atât preotul, cât şi medicul exercită o funcţie comună, cea apostolică. Oricât s-a dorit desprinderea religiei de medicina ştiinţifică, încercările, deşi forţate şi brutale, au avut efect contrar. Astăzi nu se poate concepe o Biserică desprinsă sau doar dezinteresată de suferinţa omului, fie ea psihică - mai ales psihică- dar şi somatică. Tot astfel, este de neconceput practica medicală care ignoră dimensiunea religioasă a pacientului. În cele mai statornice civilizaţii, în cele mai avansate ţări, Biserica conlucrează cu arta şi ştiinţa medicală. Nu există un aşezământ spitalicesc în lumea contemporană în care să nu se afle un lăcaş de închinăciune. În unele părţi, în spirit ecumenic, coexistă, în acelaşi spital, biserici cu sinagogi, temple cu mănăstiri, nemaiamintind coexistenţa tolerantă a marilor aşezăminte creştine chiar atunci când între ele există diferenţe formale vizibile. De fapt, legătura indestructibilă, de neconceput, între credinţă şi ştiinţa medicală este reflectată direct de structura psihică a bolnavilor; în imensa majoritate a acestora, o deteriorare a sănătăţii este calea cea mai directă către credinţă, chiar când această credinţă a fost, până la apariţia bolii, abia resimţită, tăinuită, neglijată sau chiar negată. Ca medic cu o practică de o jumătate de secol pot afirma că, în realitate, nu cred să fi întâlnit un bolnav care, ajuns în impas, să nu-şi fi amintit de credinţa lui. Nu cred că exagerez dacă afirm că, în genere, nu există bolnav ateu; există, desigur, bolnavi cu trecut, cu anamneză de ateu, dar revenirea la religia de care aparţine este un proces (aproape) spontan. Oricine lucrează cu bolnavii va confirma această afirmaţie. Sigur, variantele cu care bolnavul se adresează Bisericii sunt diferite. De la manifestări declarate, dovedind o tensiune religioasă arzătoare, până la manifestări discrete, ascunse în intimitatea persoanei respective. Astfel, rostul apostolic al medicului devine inevitabil. Chiar cei mai reticenţi dintre profesioniştii medicinei nu pot exercita nobila lor meserie decât într-un spirit apostolic; mărturisit sau nu (lucru, în fond, mai puţin important). Alianţa medicului cu religia, cu credinţa, este inevitabilă. Ea devine o constantă definitorie a practicii medicale.