„Nu fi zelos cu un zel rău care agită sufletul tău“

În fiecare parohie există creştini mai avansaţi din punct de vedere spiritual sau aflaţi abia la începutul căii duhovniceşti a desăvârşirii personale. Desigur, progresul duhovnicesc este unul extrem de lent de obicei, iar experienţa războiului nevăzut se dobândeşte după ani de zile de "confruntări" dificile.

Una dintre patimile care însoţeşte, însă, constant, un creştin, este dorinţa de a pune ordine în viaţa altor semeni care, din nebăgare de seamă sau dintr-o aşezare spirituală diferită, nu doresc să urmeze întotdeauna anumite precepte ascetice considerate ca fiind esenţiale de cei dintâi. Sfântul Isaac Sirul ne oferă câteva recomandări extrem de utile... La început suntem smeriţi... De regulă, atunci când o persoană decide că viaţa sa spirituală se află sub orice limită din cauza unor alegeri greşite făcute în trecut (renunţarea la slujbele liturgice, pierderea credinţei în Dumnezeu etc.), el va face tot posibilul să se revanşeze. Aşadar, va trece de la o extremă la cealaltă. Va fi tentat să postească şi să se roage cu mult peste puterile sale din momentul respectiv, să acţioneze ca un om extrem de smerit, fără a şti că astfel atrage tot mai mult atenţia asupra sa. De asemenea, după o anumită perioadă de timp, va începe să devină prea ritualist, adică preocupat excesiv de gesturile şi gândurile sale interioare, lucru care îi va dicta un comportament incapabil de o socializare adecvată cu cei din jur. Unii creştini dezvoltă din nefericire o adevărată problemă psihologică. Desigur, toate aceste aspecte tind să aibă o formă mult atenuată dacă persoana în cauză reuşeşte să identifice şi să păstreze acelaşi duhovnic. Demonii încearcă de regulă să ne convingă să nu apelăm la ajutorul altor persoane. Integrat în mod extern în comunitate, noul creştin este de fapt rupt de ea în mod interior. Aşa apar acei creştini cu experienţă, dominaţi de ideea că ei au ajuns la propria desăvârşire spirituală singuri, prin lectura unor cărţi mai mult sau mai puţin spirituale, pline de sfaturi ascetice excesive (care pornesc de la numărul de metanii şi ajung la numărul de lumânări care trebuie aprinse la biserică) şi interpretate adesea în literă. Creştinul de acest gen este un prizonier al literei, dar şi un prizonier al propriei importanţe. El îşi doreşte ca lumea să îl bage în seamă, deşi adesea face acest lucru în mod inconştient. Deseori este "smeritul" Bisericii, acel om care face enorm de multe metanii, care tot timpul este în preajma altarului gata să fie de folos chiar dacă încurcă lumea, care vorbeşte mereu încet, dar nu se sfieşte să dea sfaturi "duhovniceşti" tuturor. Cu toată smerenia sa aparentă, acest creştin este în realitate un om care vrea interior mai multă apreciere şi mai multă atenţie, fie că recunoaşte sau nu acest lucru. Este un om cu un exces de zel puternic. ... dar când propria persoană devine mult prea importantă... În scurt timp, din cauza lipsei de sfătuire duhovnicească adecvată, fie datorată schimbării duhovnicului pe motive din ce în ce mai puerile, fie datorată prezentării la spovedanie a fleacurilor, în timp ce această patimă de a-i judeca şi a-i îndrepta pe ceilalţi este păstrată strict secretă şi îmbrăcată într-o aură de virtute, creştinul respectiv devine preocupat excesiv de păcatele celorlalţi. Îşi doreşte să facă dreptate în Biserică şi ajunge să îi urască pe creştinii care nu ţin de cont de anumite reguli ascetice, considerate de el ca fiind esenţiale (deşi nu sunt astfel!) pentru dobândirea mântuirii. Sfântul Isaac Sirul spune următoarele: "În două feluri se poate sădi în chip statornic în cineva un zel faţă de vieţuirea altora: din mândrie sau din prostie. În afara acestor două lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie că-n ochii lui propriile defecte sunt mai mici decât cele ale oricărui altuia - sau poate chiar crede că nu are nici unul - şi drept urmare se crede în stare să aducă la adevăr pe toată lumea; fie îşi închipuie că se face prieten al lui Dumnezeu dacă-i urăşte pe păcătoşi, ceea ce este semnul unei minţi neghioabe şi cu totul străine de orice cunoaştere a lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu pare să ştie că sfinţii au primit să moară în tot felul pentru a-i aduce pe ticăloşi şi ucigaşi pe calea lui Dumnezeu prin iubire. Cei care ştiu planul lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să împlinească voia Lui se vor lăsa omorâţi pentru păcătoşi asemenea Fiului lui Dumnezeu" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 104-105). Mândria şi nebunia proprie îl înrăiesc încetul cu încetul, iar tipul acesta de om ajunge să se comporte violent faţă de cei care încalcă reguli de care nu ştiau (cum ar fi spre exemplu să te închini la icoanele de pe catapeteasmă după ce ai trecut prin faţa uşilor împărăteşti) sau care aleg să facă un gest perfect nevinovat din punct de vedere ascetic cu bună-ştiinţă (stingerea lumânării după ce te-ai împărtăşit). ... nu mai ai loc în propria inimă pentru alte persoane Astfel, în interiorul său, creştinul respectiv se consideră drept şi milostiv, dar exterior, comportamentul său arată frustrare emoţională vizibilă, dorinţă de îndreptăţire. Cuvintele injurioase pe care le auzim uneori în biserică până şi în timpul Sfintei Liturghii se datorează adesea unor astfel de persoane care nu ştiu să deosebească actele ascetice importante de reguli simple a căror încălcare nu conduce la o condamnare la iad. Nici o greşeală ascetică nu poate fi mai presus de iubirea noastră faţă de ceilalţi. Tot Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă: "Nu fi mustrătorul, nici îndreptătorul greşelilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rău care agită sufletul tău; cel plin de un asemenea zel şi a cărui gândire este necontenit agitată pentru ceilalţi nu se va învrednici niciodată de pacea duhovnicească în care se mişcă înţelegeri privitoare la bunătatea lui Dumnezeu faţă de şambeleţ lumi şvăzută şi nevăzutăţ. Un astfel de zel intră în cineva prin împrăştierea gândirii, căreia i s-a îngăduit să hoinărească, uitându-se la faptele altora ca o corabie fără cârmaci. Cel care se împrăştie astfel şi face pe zelosul cu faptele rele ale fraţilor nu poate ajunge mort pentru lume" (op. cit., p. 104). Aceste cuvinte ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui să ne facă să regretăm toate acele momente în care, dominaţi de un zel nebun, am ajuns să înrăim sufletele unor oameni care veniseră, poate, pentru prima dată la biserică după 20 de ani sau care, fiind tineri, tocmai îşi începeau viaţa liturgică. Îndemnăm mai ales persoanele în vârstă să fie cât mai cumpătate din acest punct de vedere şi să nu uite că şi ele au fost cândva în situaţia în care aveau nevoie de sfat şi îndrumare. Orice atenţionare trebuie făcută cu respect, indiferent de vârstă! Cine doreşte respect, trebuie să îl arate. Vârsta înaintată nu ne dă dreptul să ne manifestăm ca nişte adolescenţi. Experienţa, cu atât mai puţin. Un creştin experimentat din punct de vedere duhovnicesc ştie că el nu a ajuns din nou în comunitatea liturgică decât prin mila lui Dumnezeu, nu prin actele agresive ale unor persoane care se simţeau ofensate că li se ocupase strana preferată. Consider că, dacă am reuşi să ne dominăm aceste porniri total neadecvate în biserică faţă de cei care greşesc, am ajuta mai multe suflete să ajungă aproape de Dumnezeu. Restul rămâne la latitudinea propriei conştiinţe...